Mint Sincer

• Capitølul 16 •

___________________________________________________________________________________________________

„- Pare serios.
- Aș fi vrut eu să fie serios..."

___________________________________________________________________________________________________

Perspectivă: Karo

___________________________________________________________________________________________________

Aseară am adormit cu greu, m-am tot gândit la cearta de ieri cu grupul și la vorbele lui Andrew. Chiar am reușit să destram gașca, ceva ce Ali a clădit de la 14 ani, în doar câteva luni?

- Nu vreau să sune ciudat, dar îmi place cum ți-ai aranjat camera, zâmbește Eric și se așază în pat, lângă mine.

I-am zis că poate să vină oricând la mine, dar aș putea renunța la el pentru că gașca nu mai există, provocarea asta nu mai există. Și poate dacă aș renunța la el, Ilinca m-ar ierta și ar vorbi cu mine. Sau, s-ar întâmpla contrariul.

- Îhâm... îl aprob și mă sprijin de perete.

Dar eu nu sunt Ali să renunț la tot fără să-mi pese. Cred că nu mai pot să spun asta având în vedere că am renunțat la gașcă...

- Ăm... Tu ce ai pățit? întreabă Eric și se apleacă în față pentru a se uita la mine.

Îmi forțez un zâmbet, dar fără prea multă reușită. Îmi ridic capul spre el, balansându-mi-l într-o parte. Acesta mă privește îngrijorat, iar asta este ceva nou pentru mine. Pare că-i pasă ce am pățit. Sau, cel puțin, așa lasă să se vadă. Poate doar mă minte acum.

Îmi las ochii să facă contact cu ai lui. Ar trebui să fiu onest, să-i zic că a fost o prostie c-am început să vorbim, să-i zic că am mințit și să termin în această secundă ce naiba încerc să fac cu el. Trebuie să mă opresc din a-l mai minți. Sunt sincer acum ori niciodată.

- Uite, Eric, eu...

Aleg niciodată.

- Ce? își scutură acesta capul.

Adică, de ce să fiu sincer chiar acum?

- Îți stă bine în albastru, rânjesc și mă uit în altă parte.

- Desigur. Deci, acum tu ești așa tăcut și mohorât că... îmi stă bine în albastru? Wow, ok...

N-am mințit, hanoracul lui baby blue chiar îi stă bine.

- Nu sunt mohorât, doar că... Mă rog, nu contează, îmi dreg gâtul și încerc din răsputeri să nu mă uit în ochii lui albaștri care mă măsoară de sus până jos. E o poveste lungă, mă scuz eu.

- Am timp, se face acesta mai comod pe pat. Pe bune, a zis mama că pot sta mai mult azi, zâmbește acesta satisfăcut, aproape venindu-i să râdă.

- Frumos.

Trag aer în piept. Faptul că începe să fie interesat de mine mă sperie. Și flatează... Dar mai mult mă sperie.

- Nu e nimic interesant... Doar m-am certat cu prietenii mei.

Sun ca ultimul idiot acum. Îmi ridic privirea spre el și îmi dau seama că nu e mirat sau neinteresat, ci încercă să înțeleagă. Își plimba privirea prin cameră, încercând să-mi spună ceva. Ca și cum ar căuta empatia cu ochii.