Mint Sincer

• Capitølul 5 •

___________________________________________________________________________________________________

„- Tu ce glume faci?
- Cred că ajunge faptul că deja mă văd cu tine, asta da glumă."

___________________________________________________________________________________________________

Perspectivă: Karo

___________________________________________________________________________________________________

În gașca asta nu ai voie să fii slab. Adică să te sperii.

- Calmați-vă! intervine Jon, prietenul din copilăria a lui Albert, unul dintre persoanele în care Ali avea multă încredere. E și vina ta, Andrew, de ce te-ai dus peste fată?

- DAR NU M-AM DUS DOAR EU! sare acesta.

Jon își freacă fața în palme, iar pe urmă își lasă capul pe spate. Este mai mare decât noi cu trei ani, dar nu, nu de asta este mai deștept decât Albert.

- Înțeleg, Andrew, dar nu tu ai rămas mini-șef în locul lui Ali?

Andrew își dă ochii peste cap și se așază pe scaun zgomotos. Oftează lung și își încrucișează brațele la piept. În schimb, eu râd pe sub mustață din cauza cuvântului „mini-șef".

- Nu râde, Karo, și tu ești în aceiași oală cu Andrew.

Acum fu rândul meu să îmi dau ochii peste cap.

- Dar nu e bine că nu m-a nimerit cu pușca aia? Hai să sărbătorim asta în schimb, intervine Alex și toată lumea se uită brusc la el.

- Da, se putea și mai rău. Dar nouă ne trebuie un „se putea și mai bine", îi explică Jon și expiră zgomotos. De fapt, ce v-a fost în cap să mergeți tocmai peste Mira? Șefa grupului celuilalt!

- Eu trebuie să vă părăsesc, mă ridic de pe canapea, întrerupând liniștea.

Merg pe hol și îmi iau rapid jacheta, iar Andrew veni după mine.

- Ce poți tu să ai mai important de făcut? mă mustră Andrew, la fel cum ar face și Ali, așa că amândoi înghițim în sec.

- Azi mă văd cu blondul, răsuflu și părăsesc apartamentul lui Sebi, înainte să strige Andrew după mine să stau.

Ies rapid din bloc și mă îndrept către parcul de lângă catedrală. Trebuia să fiu acolo de ceva timp, dar oricum nu îmi păsa chiar atât de mult dacă întârzii sau nu. Îmi scot telefonul din buzunar și trec strada. Măresc pasul și mă uit la telefon. 12:05. Cam târziu pentru punctualul de mine.

Îl zăresc pe Eric la intrarea în parc. Îmi aranjez jacheta mai bine și mă apropii de el. Acesta își ridică privirea spre mine. Se vede de pe fața lui cât de mult a așteptat.

- Îmi cer scuze, dar am avut... niște probleme de rezolvat, mă scuz eu.

Nu-mi pot da seama dacă mă privește așa: cu o privire neutră care ascunde înjurături, pentru că a așteptat în frig sau pentru că a așteptat o oră în frig.

- Mă poți ierta? întreb inofensiv.

Eric stă în continuare nemișcat în fața mea. Îmi mușc obrazul pe interior și mă uit în altă parte.

- Mă pot revanșa cumva? întreb lent.

- Da, răspunde rapid și o pornește înainte pe cărare. Data viitoare să nu mă mai chemi.