Mint Sincer

• Capitølul 12 •

___________________________________________________________________________________________________

„— Ce faci?!
— Nu e evident, iubire?"

___________________________________________________________________________________________________

Perspectivă: Karo

___________________________________________________________________________________________________

Aștept în parc de câteva minute bune după Eric. Omul ăsta se crede vedetă, vorbesc cât se poate de serios.

­— Poate azi era mai bine să nu ne vedem, omită acesta să mă salute.

— De ce? Insinuezi că nu vrei să mă vezi?

— Nu neapărat, dar stă să plouă.

— Ți-e frică de puțină ploaie?

Acesta pufnește scurt și își întoarce capul în altă parte, de parcă am spus ceva greșit. Îmi las ochii să-l studieze de sus până jos, din cap, până-n picioare. Parcă, tot ce ține de el pare calculat cu mare precizie, de la părului lui ce îi stă întotdeauna un pic împrăștiat, ochelarii săi albaștri murdari, ce nu pare niciodată că-l deranjează, hanoracul, mereu având o culoare simplă, blugii lui care îi stau prea bine, până la adidașii puțin murdari, însă fără să se observe, din cauza culorii.

Eric se așază pe banca de lângă noi, iar eu îl imit. Aruncă o privire spre mine, dar nu foarte insistentă, destul doar cât să mă întrebe de ce mă holbez la el. Se sprijină de spătarul băncii fără să mai aștepte un răspuns din partea mea. Cască scurt și se scarpină la ochi ca un copil mic ce nu a dormit de amiază.

— Ți-e somn? îl întreb, fără să-mi iau ochii de pe el.

Acesta îmi aruncă o privire urâtă și nu-mi răspunde.

— Doar ziceam, dau din umeri un pic amuzat de reacția lui. Până la urmă, e doar nouă jumate' seara. Cred că numai bunica se culcă la ora asta, după ce își vede emisiunea de la ora opt.

— Interesant program are bunică-ta, dar vorbind de asta, la zece ar trebui să fiu acasă.

— De ce?

— Păi, să-mi văd și eu emisiunea mea și să-mi iau pastilele, cum de ce?

Îmi întorc capul într-o parte pentru a nu se vedea că m-a făcut să zâmbesc și încerc să-mi potolesc râsul interior. Îmi reîntorc privirea spre el, iar acesta își deschide ghiozdanul, luând de acolo o sticlă cu apă. Cât este el preocupat să se hidrateze, mă aplec de-asupra ghiozdanului, teoretic și practic băgându-mi nasul unde nu-mi fierbe oala. Îi observ telefonul, un portofel mic, un pix negru și... o agendă. O apuc și o extrag ușor din ghiozdan.

— Ai un jurnal? întreb într-un mod în care să nu sune ca o jignire, dar nu-mi ieși așa.

— Îm, nu, este, ăm, un caiet, eu fac meditații la română și mda, acum am venit de la ele, se bâlbâi acesta și încercă să mi-l ia înapoi.

Pare că minte. Dar oricum viața-i plină de minciuni, ce mai contează alte câteva?

— Chiar? Interesant... îi zic rapid și mă ridic de pe bancă, deschizându-i micul caiet.