Blestemul

45. Legământul buzelor

Pe hol Owll o aștepta pe Lizette care se prăbușește de perete și iși îmbrățișează genunchii.
În cap ii treceau toate întâmplările de mai nou. Totul părea așa brusc și se simțea frustrată cu nu a putut face ca totul sa fie mai bine.
Pentru câteva momente, parcă ii auzea vocea lui Lyxon care ii spunea că ea e salvatoarea.
Așa e! Am greșit dar totuși am salvat. L-am salvat.
Chiar dacă ura a pus stăpânire pe ea, iubirea a ieșit la iveală și se simțea mândră ca a recunoscut ce simte pentru el, chiar dacă in ea se jucau vârtejuri de îndoieli și sentimente negative ce se lupta cu binele din ea.
Până la urmă răul a fost înfrânt!

– E totul bine? Voi nu ați pățit nimic? îl întreabă ea pe tânărul de lângă.
Acesta există în a răspunde.
– Da. Totul e bine. La un moment dat clădirea a început să se cutremure și nu știam ce se întâmplă. Când am ieșit am aflat despre doi tineri răniți și știam ca sunteți voi din moment ce lipsiți de trei zile.
Trei zile? Cred ca v-ați îngrijorat. Poate.
– De când a avut loc cutremurul, parcă toată lumea e diferită. Parcă și eu simt o schimbare dar... e totul așa... ciudat. Ciudat de liniștitor.
Lizette se întoarse spre el și ii fără să vrea ii permise să între în mintea ei, iar acestea a văzut mici fragmente. Ochii I s-au bulbucat și părea uimit, dar nu spunea nimic, ci se uita afară mirat.

Ușa din față se deschide și cei doi directori se îndreptau spre ea. Pașii lor hotărâți o uimiră și se mirau cât de stăpâni pe ei sunt.
– Cum e Dion? întreabă ea speriată în timp ce se ridica de jos.
– Poți sa te duci să îl vezi, ii spuse Lucio calm dar ochii lui încă ardeau.
Pentru prima oară, atunci vedea asemănarea dintre cei doi. Amândoi aveau figura aspră și serioasă dar cu ochii trădători ce vibrau în propriai culoare. Aceeași vibrații ce se găseau și în ochii lui Lyxon si a Lethiei.
Lizette nu mai așteptă așa că se duse direct în cameră.
Dion încă stătea întins pe acel pat pătat de acel roșu puternic.
Aceasta se așează pe un scaun apropiat și ii ia mâna între a ei.
– Haide! Rezistă!
El nu reacționa căci era încă supus unui somn adânc, dar ea continua să îi șoptească ca și cum ar fi auzit-o apoi îi luase mâna și o duse spre față ca să îi simtă mai mult căldura.
Cei doi directori se uitau in fața ușii plin de admirație față de ea, dar continuau să se uite de acolo fără să îi spună ceva.

Lucio se uita la Morven și vedea din nou acea femeie care îl fermeca mereu și ceva ii tresare în piept, pentru prima oară după o infinitate de timp, iar ea ii răspunse luându-i mâna și își așezase capul pe umărul său.

Lizette nu ii vedea ci era concentrată pe tânărul de lângă, rugându-se Serafimilor să îi ajute.
– Trezește-te! soptii ea sărutându-i degetele crăpate.
Atunci ea își ridica privirea și parca vedea cum genele i se mișcă, dezvăluind acel gri fermecător.
Fără sa își dă seama aceasta sare să îl învăluie intr-o îmbrățișare, dar se oprește brusc când realizează că este rănit și i-ar putea face mai mult rău.
– Dion? Esti bine?
El atunci voia să se ridice, dar este oprit iar ea începe să îi șoptească sa stea liniștit.
– Nu ai de gând să pleci? mormăie el.
– Nu.
El ii trânge mâna ei si cu mare greutate o duce la gură, sărutându-i degetele firave.
– Iartă-mă că te-am făcut sa te îngrijorezi!
– Nu trebuie! Eu trebuia sa te protezej...
– ... și totuși m-ai salvat!
Ea ii zâmbi si se ridicase sa ii sărute fruntea.
– Haide prințe, rezistă!
Atunci el își schimbă privirea și își readucă aminte de tot ce s-a întâmplat. Atinci buzele lui au început să tremure și ochii să prindă aceeași culori înflăcărate.
– E adevărat ce a zis el? Spune-mi! Nu e vreo închipuire de a mea? repetă el agitat.
Atunci ea se întoarse spre cei doi rirectori și ii întreabă dacă l-au văzut pe Lyxon, iar aceștia spun că nu l-au mai văzut de ceva vreme și părea agitat stând toată ziua în biroul său.
– Atunci e complet adevărat. El nu mai e.
Ceva în sufletul lui parcă s-a frânt și se simțea vinovat ca s-a înșelat de acel om, care defapt voia doar să își salveze orașul. Într-un final s-a întâmplat asa cum a vrut, dar a dispărut și el.
– Nu a fost vreo iluzie? continuă să zică el.
– Nu. El nu mai e.
Ochii ei s-au umplut de lacrimi și ceva ii spunea că Dion suferea pe seama asta.

Cei doi directori nu înțelegeau ce de întâmplă dar vor afla nu după mult timp.

Atunci Dion o cuprinse pe Lizette intr-o îmbrățișare și ii soptise la ureche blând:
– Nu știu dacă totul e adevărat sau nu, dar...
Inima lui bubuie disperată și mirosul ei îl făcea să vrea să stea în acea îmbrățișare pentru totdeauna.
– Dacă eu sunt ceea ce pare a fi, te rog... te rog fi regină mea!
Lizette înțepeni la auzul cuvintelor și se indepărtase ca să îi vadă ochii. Dar ochii lui erau încrezători și știa că el nu minte. Cuvintele lui erau mai mult decât părea a fii, iar ea simți greutatea lor.
– Fi regină mea!
Atunci ea își indreptase buzele spre a lui, iar răspunsul nu mai era necesar, căci sărutul era un legământ mai puternic ca orice promisiune.
Da! Pentru că te iubesc!