Blestemul

39. Ură

De ce unele iubiri sunt așa scurte?
De ce trebuie toate întâmpinate și urmate de durere?
De ce nu ne putem iubii așa cum trebuie?

Sunetul ascuțit al fierului pe piatra umedă o trezi din somnul zbuciumat și plin de coșmaruri. Gura ii era crăpată și simțea cum durerea ii izvora in cap. Se ridică amețită și, încet, își deschise ochii.
Lumina de afară ii spunea că deja ziua a venit și ca toți probabil își urmau cursul normal, numai ei nu.

Lizette încerca să își concentreze privirea de cealalta parte în care de afla celula lui Dion. Ii observă mâna care încerca să ìsi strecoare mâna plină de răni dar îl impiedicau lanțurile.
Lizette atunci s-a trezit și nesputând nimic, s-a ridicat în picioare.

– Ce faci? întreabă atunci ea.
Atunci el își scoase mâna repede, cu un zdrăngănit al metalelor atingându-le. Nu a auzit-o când s-a trezit, ci încerca să tragă de ușă.
– Nimic!
El oftă și se indepărtase spre marginea celulii. Lumina ii inunda trupul și fața lui era mai tristă ca niciodată. Era... sfâșietoare durerea ce o transmitea, dar ea nu voia să îi spună ceva, căci credea ca el nu ar fi facut-o la locul lui.
Totuși continua să îi admire ochii lui roșiatici ce o studiau pe fată. Iar ochii lor spuneau din noi povesti nerostite.

– Ce avem de gând să facem? zise ea într-un final. Cum scăpăm....?
– Nu știu.
Vocea lui era înghețată și o făcea pe ea sa se cutremure. O parte din el părea să fi dispărut, acea veselie, acea tandrețe, totul ars, la fel și dragostea lor, care acum e doar cenușă.
– Nu exista vreo cheie?
– Nu... Lucio ține cheile...
Lizette cerceta mica închisoare, cerceta pereții de piatră și tavanul împodobit de pânze de păianjeni și mușchi. Gratiile erau țepenite și simțea cum singură scăpare era o cheie. Dar nici afară nu era vreo cheie. Și nimeni nu era aici să îi salveze. Erau doar ei.
– Nu există vreo soluție?
– Nu, răspunse el rece. Nu este.
– De ce nu crezi ca putem scăpa?
– Pentru ca nu exista vreun bine în aceasta mizerie în care ne-am băgat, zise el nervos și se ridicase în picioare, învăluind gratiile cu palmele.
Ea se apropia de gratiile ei și îl imitare în gesturi.
– De ce ești așa? Ce e cu tine?
– Cu mine? râse el ironic. Nu e prima oară când stau aici. O data am stat o săptămână din cauza că am ieșit și m-au niște tineri, pe când eram mai mic. Nici apă nu am primit...
– Poate de data asta e dif–
– Nu e! Nimeni nu ne ajută! Prietenii noștri nici nu știu unde suntem și probabil cred ca suntem împreună în vreun loc... iar alții... cine altcineva? Profesorii nu s-au băgat în treaba profesorilor... iar Lyxon... e și el dușmanul nostru. Toată lumea ne e dușman. Noi suntem dușmani. Eu sunt propriul meu dușman! Înțelegi?
– Nu înțeleg. Nu înțeleg. Totul părea așa...
– Așa perfect?
– Daa... toată lumea e cuprinsă de o pace ireală și... totul e o minciună. Noi suntem prinși aici și nu putem scăpa.
Lizette era cuprinsă acum de o disperare și simțea un junghi în inimă. Respirația I se îngreuna și și începea să îngenuncheze panicată ca unei divinități. În gând se ruga serafimilor, dar totul părea în zadar.
– De ce nu mi-ai spus ca Lucio e tatăl tau, spunea ea ascunzându-se de privirea lui. De ce nu mi-ai spus? De ce nu m-ai avertizat?
El nu ii răspundea, ci își mișca nervos mâinile în lanțuri. La depărtare, parcă se auzeau picături ce coborau constant și vântul se întețea de nicăieri. Aceeași liniște insuportabilă.
– Este vreo ieșire? întrebase ea din nou disperară.
Voia să iasă la lumină și să scape de toată suferința. Voia să nu ii mai vadă ochii lui care o urmăresc și totuși Voia să se transforme din nou în miere și sa o sărute cu acele priviri. Dar totul e de prisos.
– Fă ceva! Te rog! Fă ceva!?
Vocea ii tremura și simțea cum se lasă din nou pe răcoarea pietrei.
– Ce pot face eu? Zi! Nu pot scăpa. Blestematele astea lanțurile nu ma lasă să fac nimic și...
– Ești un incapabil! izbucni ea. Jalnic!
El atunci începea să râdă malefic și, ridicându-se în picioare, lovi gratiile cu lanțurile, făcând sa ii tresare inima fetei.
– Eu? Eu nu sunt bun de nimic? Tu care ești... doar blestemată!
Cuvintele au lovit-o din plin și rănile s-au deschis din nou.
Alta persoana ce pleacă.
Ochii lui fulgerau și scânteiau spre lanțurile de fier, ca și cum voia să le topească din priviri.
– Atunci... fă tu ceva! zise ea răgușită.

Atunci el încerca să tragă de lanțuri, dar erau prea bine prinse în roca murdară. Totuși încerca. Cuvintele ei ii sunau în cap și voia să scape. Voia să nu o mai fada și sa fuga din acel calvar.
Iar ochii lui ardeau ca flacăra și aruncau Blesteme in jur.
– Deschide-te! ordonă lanțurilor furioasă. Deschideți-vă!
Dar nimic. Liniștea cuprine din nou aerul, doar bătăile inimii lor păreau să le sune în ureche.
Lizette se uita speriată cu privirea încruntată la chipul blând a băiatului din cealaltă parte.
– DESCHIDEȚI-VĂ!
Iar ca unfulger invizibil, o forță scânteia lanțurile ce au căzut sfâșiate pe podeaua unezită. Încheieturile lui erau din noi libere. Simțea cum o speranța îl îmbată din noi. Poate avea o șansă la scăpare.
Lizette se uita la ea și își simțea ochii ieșind de uimire. Inima o lua la goană și simțea cum mai avea o speranță.
– Putem ieși!
Ii venea să îl laude și sa ii spună ceva frumos, dar ceva nu o lăsa să îi spună, așa că tăcea odată ce el se apropia de gratiile lui.
Mai ordonă o dată gratiilor și cu o un scârțâit rabufni toată peștera. Ușa se deschide și o împinse încet. Face un pas nesigur, ca și cum torul e ireal. Ca și cum speranța la ajutat sa scape și până acum a fost un bou ca nu a încercat. Totuși...
Pășea înainte spre gratiile ei și o cuprindea din priviri.
– Da. Pot ieșii.
Se întoarse și cu pași tăcuți se depărtare de celula ei. Iar ea se simțea din nou părăsită, intr-un nimic pustiu, departe de frumos.
– Dion! Nu pleca! Scoate-mă! zbieră disperată.
Ceva din sufletul lui il facu să se întoarcă și sa o privească, iar ea cu o înflăcărare a sufletului, simțea cum privirea lui încetează a mai arde.
Dar pașii lui se întoarse și continua să meargă înainte.

Undeva în depărtare parcă se auzea ceva, ca zdăngănitul unor chei sau apăsarea unor pasi, iar ea stătea îngenunchiată ca o neputincioasă.
Neputincioas-o!
Lacrimile au început să îi zgârie obrajii și cu brutalitate cuprinse gratiile. Râuri și vârtejuri dansau pe obrajii ei, iar ea simțea răcoarea fierului scânteietor.
– Te rog, spunea ea ca un ecou al unei amintiri! Deschide!

În depărtare, îl vedea pe Dion ce încerca să deschidă o ușă, dar de cealalta parte cineva părea să încerce să între. Totul se mișca încet și Lizette voia doar să dispară.
– Te rog! Elibereaza-mă.
Si un bufnet al gratiilor și atingerea lor o făcea să tresare.
Ușă ei stătea deschisa și inima făcea să nu mai vadă clar. În ce poveste sau vis se află. Încă spera ca totul să fie ireal. Dar nu e.

Pașii se apropiau, iar ea se ridică brusc și începe să se uite la Dion cel cu ochii de cenușă. Cel cu ochii stinși și disperați.
– Puterea mea! zise el mâniat și speriat la auzul pașilor.
Ea ii cuprinse mâna și cu privirea ațintită asupra ușii ii ordona să se decidă.
Acei pași erau și mai aproape de parcă cineva stătea în spatele lor.
Dar ușa din fața lor ii așteptă sa treacă.

Iar când o voce inunda locul, ei erau deja dincolo de zidurile de piatră, dincolo de gratii, erau ca într-o fântână sau o groapă în univers.
Totul era întunecat, o singura lumină ștearsă venind de undeva de sus dsr lângă se afla o torță ce o aprinse la atingerea rapidă cu peretele.

Acum totul prindea sens.
Căci în fața lor se aflau doisprezece uși de fier.