Blestemul

27. Curând

Dion și Lizette își luară la revedere de la micuții elfi, iar aceștia, binevoitori, le-au dat niște lănțișoare sculptate în lemn si pietricele. Aceia spuneau că simbolizează norocul în viață și iubirea adevărată.
Naivitatea creaturilor era de admirat și le mulțumeau pentru binevoința acestora. 

Cu Goleman în față, cei doi tineri traversau pădurea pustie. Elful era puțin speriat de ieșirea la suprafață, dar soarele încă stătea suspendat pe cer.
- De cât timp sunteți în această pădure? zise acesta pășind ușor pe solul amorțit.
- E a treia zi, răspunderă amândoi în cor.
- Cum ati putut supraviețui doar voi doi, fără să fiți atacați?!
- Am fost... Umbra m-a atacat dar am putut scăpa.
Goleman se uita mirat la cei doi, cu ochii săi de chihlimbar. Nu putea crede cele auzite.
- Umbra e imposibil de bătut! Te stoarce de orice putere, te umple de slăbiciuni și uiți de tot ce e bun. E una dintre cele mai oribile creaturi, pe lângă Meduza de apă dulce. Se trezește din somn cand simte custul de sânge și e greu de scăpat.
Goleman le istorii despre creaturile ce se ascund și despre pericolul care i-a ocolit tot timpul, creaturi ce zboară și îți fură sufletul, creaturi ce îți încremenite trupul cu zbierătul lor, creaturi deghizate în copaci și frunze, dar nici una nu suna prea plăcut.
In timp ce străbăteau cărările întortocheate, acesta îi admira cu coada ochilor. Doi tineri singuratici ce străbăteau pădurea aceea. Doi tineri frumoși, puternici și blânzi.
– Îmi aduceți aminte de ziua în care m-am îndrăgostit căci în jurul vostru plutește un aer de speranță. Nu știu cum ați putut suporta piedicile Pădurii Infinite, așa că aveți respectul nostru.
Cei doi i-au zâmbit blând și se simțeau îmbătați într-o fericire nouă. Erau mândri, chiar dacă nu știau ce putea urma.
– Noi am fost nevoiți sa ne ascundem, sa fugim, dar... Puterea noastră s-au evaporat. De când au apărut Zidurile, puterea noastră a dispărut, iar numărul creaturilor s-a mărit. Stăpânul e singurul care mai poate controla vechile puteri, restul suntem niște trupuri în primejdie.
Ecoul vocii lui suna trist prin întunecimea pădurii întortocheate, dar el continuă să își spună povestea.
– Chiar dacă nu se vede, noi suntem bătrâni. Singurul lucru ce a rămas este puterea de a trăi mult. Eu m-am născut Înaintea Zidurilor dar e mult prea demult și eram prea tânăr să îmi aduc aminte detalii.

Timpul trecea, la fel și soarele pe cer. Ei totuși simțeau ca nu fac vreo îmbunătățire. Mergeau tot înainte, dar părea că merg pe loc că-și cum pământul s-ar mișca.
Goleman însă știa drumul foarte bine și nu era păcălit de pădure, ci asculta pulsația ei. Asculta foșnetul frunzelor și felul în care bătea vântul, se lua după croncănitul păsărilor și după urletul lupiilor, iar el știa toate capcanele pădurii.
– E ușor să intri, dar e greu să ieși din aceasta pădure. Așa că fiți pregătiți pentru orice! Aceasta parte de lume e mult mai... rea. E mult mai dureroasă și mai furioasă ca a voastră. Aici e periculos cu adevărat.

Cu cât pășeau mai mult, cu atât ii pătrundea un moment de neliniște. Era prea frumos să fie adevărat. Drumul era mult prea lin și frumos, era prea plăcut și vesel.
Goleman simțea aceasta, căci simțurile sale erau mult mai dezvoltate ca a oameniilor. Simțea pericol și pădurea pulsa mai tare.
Inima lui Lizette o lua la vale, căci presiunea din jur îi aducea aminte de ura Umbrelor. Timidă ii atinse mâna cu degetul mic, iar Dion ii luase mâna strâns. Se uita cu încredere în ochii ei de parcă ii spunea să aibă încredere că va fii bine.

Pădurea părea să vorbească. Vocea ei era malefică și le cutremura inima la auzul acestor sunete. Voia să îi alunge. Sa ii cheme. Să îi distrugă.
Iar copacii au început să iasă din rădăcini și cu crengile să ii lovească. Pe tulpini se conturau fețe monstruoase ce părea că le transmit șoapte. O limbă a naturii ce ei nu o înțelegeau.
Goleman le-a făcut un semnal să fugă, iar cei doi simțeau ca zbor. Goleman își scoase o sabie cu semne necunoscute pe ea și începea să se lupte, dar era mult prea greu așa că a început să fugă și el.
Copacii ii fugăreau și ei, dar nu erau așa rapizi ca cei trei. Adrenalina li se urca în cap și simțeau cum vor înnebuni.
Toți pomii din jur prindeau viață și părea că voiau să îi prindă și să se hrănească cu sufletul lor.
– Nu ii lăsați să vă prindă! Odată ce vă ating, va fi greu să scăpați de ei.
Așa că au început să alerge și mai tare.
Vântul se întețea și forma vârtej cu frunzele copacilor, dar nimic nu ii înfiora mai mult ca și chemarea naturii. Suna ca o chemare spre moartă, un cântec trist și totuși frumos. Un cântec ca flacăra și săgeata ce îți străpunge inima.

Goleman fugea cât ii țineau picioarele micuțe, dar nu putea ține pasul cu cei doi tineri.
– Goleman! Nu! spuse Lizette văzând că acesta era pe punctul de a renunța. Haide!
Dar fără să își dea seama, aceasta începea să se îndrepte spre el. Era ca un fulger ce încerca să își salveze protectorul cuprins de rădăcinile și crengile monstrului.
Mâinile sale micuțe erau înconjurate ca de niște tentacule și la atingerile acestora, ochii elfului se decolorară. Sufletul se zbătea dar pădurea era mai puternică.
– Nu! Lizette!
Dion, disperat, fugea după ea să o oprească. Îl cufunda frica și ură faptul că mintea îl ducea spre șcenarii prea sinistre.
Însă Lizette nu îl auzea cum era strigată, ci continua să alerge spre mica creatură.
Când a ajuns, încerca să îl scuture și sa il strige dar, cumva, toată viata din el a dispărut.
– Goleman! Haide! Te rog!
Ii mângâia fața netedă și în coltul ochilor vede cum rădăcinile o urmăresc. Ea sare și se ferește, iar când Dion se apropie, acesta ia sabia elfului, cu mânere pline cu pietre prețioase și semne pe lamă. Era ceva special și, în ciuda greutății, o putea manevra ușor.
Izbea rădăcinile și o proteja pe Lizette ce încerca să îl cuprindă pe elf. Cu greutate a putut sa ii cuprindă trupul și au început să fugă.
Nu aveau unde să se ascundă. Erau înconjurați, iar ei erau neputincioși. Îndrumătorul lor era pe moarte, iar ei erau speriați.
– Stai în spatele meu, zise Dion cu sabia în mână.
Iar Lizette își lipi spatele de al lui, cu elful în brațe. Singură armă era sabia lui Goleman din mâinile lui Dion, iar cu aceasta, rupea crengi și copaci, spulbera și cresta tulpini, dar tot mai mulți copaci prindeau viață, iar ei stăteau într-un cerc mult prea strâns.
– Îmi pare rău, zise Dion. Nu te pot proteja. Acesta ne e sfârșitul.
Dar Lizette nu accepta un astfel de final. Nu când erau gata să iese din pădure. Nu când au luptat atât de mult împotriva alor creaturi. Nu când ii așteptă o viata întreagă.
Așa că ea stătea, cu ochii arzând și încerca să simtă și fie una cu acele creaturi.
Pulsația pădurii. Vibrația crengilor zdrobite de Dion. Privirile întunecate alea copacilor ca sculptate de un copil.
Cei doi erau înconjurati si nu aveau nici o scăpare. Dar ochii lui Lizette și sabia lui Dion făceau un duo perfect.
Lizette le absorbea putere și sabia le lua viața. Goleman însă stătea imobilizat în brațele fetei care ii adresa rugăciuni serafimilor.
Suportă, micuțele!
Cand Dion lovea cu putere creaturile, Lizette simțea cum întră în adâncul creaturilor. Era învăluită de acea ceață malefică, dar în centru se afla o lumină, o lumina puternică, orbitoare. O lumină ce o striga și ii adresa vorbe oribile. Dar ea nu mai auzea nimic, ci doar propriai respirație.
– Haide! Vin-o! Toată suferința se va termina dacă mă accepți.
Vocea venea din acel loc luminos, dar în aceeasi timp se auzea de pretutindeni. Vocea ademenitoare o făcea să vrea să renunțe și ea, dar nu își putea permite.
Ea totuși se îndrepta spre acea sferă luminoasă. Era ca un soare palid, ca o lună vie. Iar ea cuprinse aceasta lumină și o strânse în mână ca pe un bulgăre. Pulsa. Vibra. Era ca o inimă, ca un ceas. Părea să aibă viață. Dar... e totul fals. Așa că strânse cu toată putere acea lumină ce a început să se evapore.
– Nu!
Iar lumina aceea a fost alungată.
Priveliștea a revenit, iar Dion luptă din nou cu acele creaturi. Era transpirat, iar felul lui de a se mișca ii spunea că e la capăt de puteri.
– Fugi! îi spuse el când vede o cărare printre pomii ce se mai răresc. Fugi și salvează-te!
Lizette contempla asupra situației.
Erau la un pas de moarte. Puterea ei nu mai funcționează, Goleman respira cu greu, iar Dion... oh! Dion. Lupta dar simțea cum pierde.
Sabia ii cade din mâini și se prăbușește în genunchi.

Lizette încerca să le absoarbă puterea din nou, dar părea să fi creat o nouă barieră.
Frica o cuprindea din nou.
Disperare.
Ură.

Cu repeziciune, crengile ii înfipse umărul lui Lizette, iar aceasta se simți fără viață. Se evaporă. Se fluidifică. Și se lipește de pământ.

– NUU! zbierătul lui Dion cutremura toate creaturile și pentru câteva secunde, s-au oprit sa il admire cum încerca să o scape de acele crengi.
– Veți plății pentru asta!