Blestemul

41. Umbrele urii

Atmosfera era tensionată și aerul mult mai greu ca înainte. Aceeași ură înconjura tot locul și parcă Lizette simțea că înnebunește. Știa că trebuia să plece. Știa că nu era sigur locul acela. Știa că nu trebuia sa îl asculte pe Dion și sa il lase în pace, dar acum e prea târziu.
Acea Umbră se năpustește asupra lor, iar Dion încercă să alunge acea umbră.
Lama taie acea creatură, dar se reface la loc. Aceasta începea tot să creasă, iar ei se temeau și se urau tot mai mult.
Degetele lungi ca de crengi vrea să îi atingă pe cei doi, iar Lizette se lipește de perete. Acea creatură pare mai reală că oricare alta și frică ii inundă trupul
Dion simțea căldură săbii, dar ura era tot mai la suprafață.
Inima lor alerga și știau ca acela le este sfârșitul.
Dion încerca să alunge umbra cu sabia, dar în zadar, iar Lizette se ruga Serafimilor să dispară acel perete din spatele lor.
– Haide! Salvați-ne! spuse ea în șoaptă în timp ce palmele ei atingeau zidul de piatră.
Dintr-o dată simte cum degetele ei iau  foc și acea atingere rece dispare.
Ea ii surprinde brațul lui Dion și cei doi se prăbușeas pe podeaua de piatră, iar peretele ce era în spatele lor era acum în față.
Au scăpat.
Dar vocea aceea sinistră ii cuprindea încă din acel loc, sunetele acelea înfiorătoare încă putea învăluit aerul de dincolo de acel perete.

Cei doi încercau sa își revină, dar cu greu inima lor începea să bată normal.
Lizette îl vede pe Dion și ii vede ochii cenușii goi, iar pentru câteva secunde crede că el nu e acolo, ci doar un trup.
– Dion?
Dar el nu ii răspunse ci ii prinde mâna.
– Ești ok?
Părea speriat. Ceva din el s-a cutremurat.
– Eu? Normal ca nu! Trebuia să nu iei sabia asta nenorocită, zice ea ghidată dr furie. Nenorocitule! Puteam murii!
Iar privirea lui revenii la normal. Acea ură ii revenii și ridicându-se în picioare, se indepărtă furios.
– Mai are rost? Zi! Mai are rost?
Ea înghiți în sec și ridicându-se ii surprinse privirea goală și înspăimântătoare. Părea în stare sa distrugă orice, dar mai ales sa o distrugă pe ea.
– Ești...
Dar el nu continuă ci se indepărtase numai ca să nu o lovească, căci își ținea pumnii strânși și sângele ii fierbea în vene.

Atunci ei observă locul acela obscur și deși nu este nici un obiect ce lumina, camera era totuși mai vie, mai colorată, mai vizibilă.
Totuși, acel loc era gol, o cameră imensă fără vreo ușă, fără vreo întrare sau ieșire, ci pur și simplu o înconjurare de pereți de piatră.
Lizette se uita prin cameră și tot ce putea vedea era un pătrat în mijlocul camerei ca și cum ar fi fost ceva sub iar deasupra era un punct colorat.
– Acum ce facem? Am rămas în loc, zice el.
Lizette se uita la el și simțea cum nu mai voia să îl vadă, ci să dispară.
– Nimic.
– Nimic? Cum adică?
– Ce putem face aici? Suntem prinși. Măcar sabia acea te poate ajuta?
Dar el când se uita la mâinile, sabia nu mai era acolo. Probabil a scăpat-o când au căzut, iar peretele s-a așezat înaintea ei.
Ea ofta și se puse jos, îmbrățișându-și genunchii.
– Te urăsc, zise ea în șoaptă.
Dar șoaptă a fost mai zgomotoasă și el se năpusti asupra ei când aude cuvintele.
O ia de marginea bluze si o ridică ca și cum ar fi vrut să o prindă de gât. Ochii lui cenușii păreau să prindă iar nuanțe de flăcări, dar erau slabe și formau o combinație de vibrații în ochii lui. Ochii lui plini de ură ce se îmbinau cu ai ei. Iar mâinile lui care odată o mângâiau, acum tremurau la gâtul ei.
El ii dă drumul și se întoarse cu spatele. Tremura căci în cap ii treceau șcenarii mult prea urâte, dar totuși, nu era in stare sa o omoare.
Ea stătea pe jos și gâfâia de frică, iar sprijinindu-se cu mâna de acel pătrat, ceva se cutremura.
Acel pătrat părea să se cufunda încet de ea parcă era ințepenită și nu se putea mișca. Acel pătrat tot cobora, dar Dion o prinde nervos înainte să se scufunde cu tot spre acel având misterios.

Ceva din ei se dărâmă când în fața lor stătea ceva ce părea cunoscut. Era aceeași imagine ca în pictură. Era aceeași lumină stranie ce te atrăgea. Era aceeași piatră roșiatică ce cufunda totul intr-o priveliște ca de flăcări. In jur parcă se vedeau fantome și umbre dansând în acea lumină, iar vântul începea să cânte de nicăieri.
– E piatra aceea!
Lizette era cufundată de acele lumini și simțea cum totul se spulbera în jurul ei. Simțea cum totul o ia razna și cum piatră era singura alinare. Auzea voci dar nu știau dacă era doar în capul ei sau piatră de vorbea amândurora.
Fata se desprinde de Dion și pășește hipnotizată spre lumina aceea.

Vin-o!
Găsește-ți alinarea aici. Scapă de tot ce urăști și fii liberă.

Ea ea încerca să atingă aceea. Nu mai auzea nici strigătele lui Dion, iar înainte ca acesta sa o împingă, ea deja atinge acea piatră.
Totul se zguduie la atingerea ei.
Parcă piatră începea să țipe dar curând, râsul unei creaturi începea să cufunda totul într-un mister
– Nu! De ce au făcut asta! zise Dion.
Dar Lizette nu mai auzea, ci se afla intr-un loc al mintii ei. Un loc în care se răscolesc imagini care voia să le uita. Imagini pe care le ura ură tot ce voia în acel moment e sa scape de ele. Chiar voia să scape de tot ce ura.

Da!

Iar cameră este cuprinsă de umbre. Erau ca cea de apoi dar mai brutale și mai fantomatice ca înainte, mai înspăimântătoare și mai... chemătoare.
– Dorința ți se va îndeplini!
Iar totul începe să se cutremure cu vocea aceea răgușită și antică.
Acele umbre se năpustesc acum asupra lor și ii desparte fiecare intr-o parte. Ochii lor erau goi, ca două marionete prinse de perete.
Un râs se aude pe fundal și o umbră gigantică începe să cuprindă totul.
– Când veți termina să mai veniți pe aici? Aceeași voi, cu aceeași probleme. M-am săturat deja.
Dar cuvintele acelei Umbre nici nu ii atinse pe cei doi, ci ei stăteau in aer, cu capul în jos și cuprinși de întuneric.
Acum umbra începea să vorbească dar limba era necunoscută, ca și cum ar repeta un blestem.

Totul era negru, ca și cum totul ar fi dispărut, iar ei se află in acel nimic abisal.
Fiarele se năpustesc asupra lor, dar pe Lizette nu o ating ci trec ca un vânt asupra ei.
Ea își ridică privirea și îl vede pe Dion prăbușit și cum ceva începea să se scurgă din pântece.
Pentru câteva secunde nici nu ii păsa, dar când realizează ce ce joc li s-a întins, începea să țipe spre el, speriată.
– Dion! DION!
Dar vocea ei se pierde printre râsetele Umbrelor.
– De ce tipi! Nu ești mulțumită?
Dar ea da din cap, simțind cuvintele blocate in gâtlej.
– Cum nu, continua umbra cu un aer amuzat. Tu ai vrut ca tot ce urăști sa dispară.
Nu! Nu! Orice dar nu el!
Iar umbra începe să zbiere într-un râs malefic și o prinde mai tare de acel perete răcoros.
Totul are miros a mucegai și a moarte, iar ea realiza ce a făcut.
– Nu! Pe el nu îl urăsc.
Dar umbra începea să râdă mai tare și să se năpustescă asupra ei in șoapte.
– Tu ai vrut sa te apropi. Ai ascultat chemarea divină și ai acceptat sa scapi de orice urăști.
Șoaptele păreau ca vântul printre crengile moarte de iarnă, sau ca ploaia ce izbea casele, sau ca țipatul unor păsări ce își văd puii morti.
Disperare.
Iar Dion continua să stea prăbușit cu mâinile în jurul ambientului, iar când umbrele îl atacă din nou, simte cum sângele ii alunecă prin gâtlej și cum alunecă pe buze. Sub el se afla o baltă imensă de sânge, iar privirea lui se încețoșează.
Apoi ei cade. Cade la infinit în acel întuneric. Și dispare în acel întuneric.