Blestemul

13. Atingeri

– Felicitări pentru înfrângerile de până acum! Sper să tot pierdeți și să mă faceți de rușine.
Morvan își ținea discursul lung și plictisitor, care in mod normal trebuie să îi motiveze.
– Nu ați putut să vă străduiți la probele scrise, acum să vedem cum vă descurcați la celelalte. Oricât de jalnici sunteți, iar aceasta își mută privirea înțepătoare la Lizette, mai aveți șanse. Acum depinde de voi. Doar de voi. Liberi!

Timp de două săptămâni, Morven a făcut scandal, iar în pauze părea că se ascunde de Lucio. Nu știm de cât timp sau dacă din tot deauna aceștia se urau, dar ura lor era izvorul din care elevii se hrăneau. Toți se hrăneau cu ură. Ură. Și iarăși ură.

Ora s-a încheiat, iar toți au ieșit grăbit
din clasă. Lizette a rămas în urmă, clătinându-se cu pași mărunți, lăsând încăperea goală. Holul părea un vârtej de oameni în ochii fetei, un amalgam de culori mișcătoare.
Se sprijinea de tocul ușii și alunecă în jos. Capul îi bubuia, ca un ceas sau ca o bombă cu numărătoare inversă. Tic, tac. Durerea persista și se adâncea, iar durerea se împletea cu amintirile sale.

Nu ești bună de nimic. Mă mir că părinții tăi încă te suportă.

Acum înțeleg de ce mama ta s-a îmbolnăvit. Din cauza ta!

Gălăgia părea să se scufunde, la fel și ea. Stătea ghemuită, cu spatele lipit de peretele de marmură și cu mâna tremurândă pe față plină cu sudoare.

– De ce nu îmi dați pace odată? zise Lizetteu cu voce tremurândă.

Zgomotul s-a liniștit. Probabil holul era deja eliberat.
Lizette si-a ridicat privirea, iar lângă ea se află cineva, ghemuit.
Holul era gol, dar el aștepta lângă ea.
Ținea ochii închiși și cu bărbia sprijinită pe maini.
Corpul i se mișca în urma respirației, monoton, cu genele negre și lungi nemișcate.
Aceeași prospețime, aceeași miros de cărți și ploaie.
Umerii lor erau lipiți, iar cand Lizette observă, un curent în trecut prin tot corpul.

– Ce faci aici?
Vocea ei era era mai mult o respirație, era ca un ultim ecou.
– Nu știu nici eu, răspunse el cu vocea răgușită. Ochii se mișcau, cutremurând pleoapele și dezvăluind aceeași ochi de cenușă.
Toate picturile de pe tavanul și pereți păreau să ne urmărească.

Ochi-de-cenușă se ridică încet și își pune mâinile în buzunare ca și cum aștepta ceva.
Lizette a tras aer în piept cu ochii închiși dar stătea încă pe jos. Mintea ii era încă amorțită de acea durere. Mai trase aer odată și încercă să se ridice. Mâinile și picioarele îi tremurau, dar încerca să nu se arate slabă.
Tic, tac. Timpul trecea lent pe lângă ea, în timp ce încerca să se sprijine pe proprile picioare.
Își ridica privirea încet și vedea acei ochi, mai sclipitori ca niciodată, ce o urmăreau atent. Acei ochi ce aveau puterea să te hipnotizeze când se îmbibă în culoare. Dar acum erau tot cenușii și totuși îi șimtea cum o fermecau.
Lizette a încercat să pășească, pas cu pas, dar se simțea cumva slăbită. Picioarele s-au înmuiat și s-a prăbușit în mijlocul holului. O mână fierbinte totuși îi încolăcea talia. O mână puternică. Era totuși cineva acolo să o salveze de singurătate. Dar acea persoana îi era dușman. Un dușman ce totuși o ajuta să se ridice.
Obrajii înfocați erau inundați de lacrimi, iar un nod i s-a pus în gât.
De ce trebuia sa se facă atât de rușine. În fața lui. Ea trebuie să fie tare. Ea trebuie să fie puternică.
Dar nu era. Cel puțin asa credea în aceeași momente.
Lizette îl cuprinse și a încercat să se sprijine, dar simțea cum tot corpul se topește.
– Ce patetic, zise ea fără să vrea.
Dar el o ținea în continuare. Nu știa de ce făcea asta. Bănuia ea că avea un motiv anume, dar în acele secunde nu ii păsa. Își dorea doar un sprijin. O mână calde și un corp care sa o îmbrățișeze asa cum făcea el in timp ce a ridicat-o în spinare.
Alerga. Era grăbit. Amandoi se îndreptau spre infirmerie, unde o așeza pe patul cel mai apropiat.
– E cineva aici?
Dar nimeni nu i-a răspuns așa că a acoperit-o cu o pătură și i-a șters transpiratia de pe frunte.
Privirea lui era țintuită asupra ei și o supravechea ca o pe o lumânare ce dă să se stingă.
– De ce mă ajuți? Probabil... probabil vrei doar să îți bați joc de mine. Asa cum faceți toți... Continuă să te uiți așa la mine... continuă să te uiți așa de sus. Eu tot o Blestemată voi rămâne în ochii voștri.
Aceste momente de răbufnire au făcut-o să se liniștească. Avea nevoie să se descarce, dar el o lăsa.
– Probabil tu ai o viata perfectă... probabil ai tot sprijinul pe care ți l-ai dori.
Ea strângea plapumă cu pumnul care ii tremura. Nu mai suporta. Nu mai suporta. De ce ea? De ce?
El nu a răspuns, ci s-a uitat în jos în timp ce ia cuprins mâna cu ambele mâini. Acum erau reci, reci ca ploaia, reci ca inima ei care încetează a mai bate.
Iar pleoapele au căzut ca un văl, degetele ei continuând să poposească între ale lui.

*

– Sigur nu are nimic?
– Doar o suprasolicitare.
Lizette încă își ținea ochii închiși dar simțul auzului a revenea ofata ce începea să se trezească. Mâna ei ii simțea lipsa.

Ba nu. Îl urăsc din tot sufletul. Dacă ma ajutat odată nu înseamnă că suntem prieteni.

Cealaltă persoană a părăsit încăperea, în timp ce cealaltă sa așezat pe scaunul de lângă. Ofta apăsat dar aștepta, probabil ca ea să se trezească.

Probabil era doamna asistentă, se gândea ea. Dar doamna asistență nu ar aștepta așa pașnic lângă ea.

După o perioada de așteptat, ușa s-a deschis brusc și mai mulți pași au dat buzna în infirmerie.

– Ce faci aici? Cu asta?
Eu sunt asta?
– Da. Nu tu mi-ai zis să...
– Shtt! Poate te aude!
– Doarme de 3 ore.
3 ore? Wow!

Ochi-de-cenușă vorbea cu Owll dar Lizette nu putea să audă ce șoșoteau. Cred ca vorbeau de antrenamentul ratat și ceva de o înțelegere și despre ea.

– ...ai grija! Dacă te prinde Lucio—
– Să nu mai pronunți numele asta în fața mea.
– Serios! Sa nu cumva să...
Dar apoi mintea ei a fost inundată de aceeași durere încât nu a mai auzit ce au vorbit și nici când cei doi au părăsit încăperea.

Când s-a trezit, asistenta i-a dat o licoare urât mirositoare și ia trecut durerea insuportabilă. Când s-a ridicat, a întrebat-o pe asistentă unde a plecat acel băiat dar nu a știut.
De ce îl cauta? Sa ii mulțumească? Mai bine nu. Sa își ceara scuze? Și dacă avea pentru ce nu i-ar fi spus asa ceva.

Și începea să îl deteste și mai mult pentru faptul că aveau șanse să fie prieteni. Pentru ca ei. Sunt. Doar. Dușmani.