Blestemul

23. Ucide-mă

Scântei zgâriau aerul.
Asta e primul lucru ce il aude Lizette.
Tâșnirea focului ce încerca să încălzească aerul imdiferent de răcoros.
Se simțea ca a prins rădăcini în pământul amorțit și cum ceva o acoperea de frig.
Pleoapele ii era lipite și cu greu începea să distingă lumina plăcută și liniștită a flăcărilor jucăușe.

Lizette a încercat să se întoarcă dar o voce blândă ia spus să nu o facă. O vocea răgușită și îngrijorată.

Ce vis frumos.

Totuși visul pare real. Durerea era reală, împunsătura din inimă și minte era reală.
Atunci ochii ei s-au deschis larg ca un copil speriat de întuneric.
Pădurea era îmbrăcată în lumina unei nopți fără de lună. Un întuneric crud.
Iar el stătea cu umărul lipt de al ei și se uita la focul ce ii reflecta în ochii cenuși.
Ea își mișca capul și vedea că nu se mai aflau în acea peșteră oribilă. Dar pădurea pe timp de noapte nu era mai puțin plăcută. Umbrele în urma focului dansau printre crengi și fugăreau frunzele singuratice.

Dion atunci își întoarse capul spre ea și o privea cum nu a mai făcut-o până acum. Era ceva... ceva așa frumos și cald și... dulce.
Privirile lor erau miere iar durerea dispărea.
Coltul buzelor lui s-au ridicat ușor și pielea din jurul ochilor a început să se încrețească astfel încât în ochii lui să apară stele căzătoare.
Nu a mai privit-o nimeni în asemenea fel și își dorea să nu fie ultima oară.
El o întreba milos dacă era bine iar ea ii răspundea printr-o clipire înceată.
O durea tot corpul. Era o durere însuportabilă și nu numai una fizică. Tot sufletul era îmbibat în amărăciune.

Acea creatură i-a secat toate puterile și nu știa de cât timp stătea ghemuită și sprijinită de trunchiul unui arbore uriaș.

Rănile au fost acoperite de o pastă verzuie și pișcătoare. Probabil, la disperarea pe care a avut-o el, a cautat prin toată pădurea plante despre care a învățat la Studiul plantelor.
Pădurea era înfinit de larga și totuși, mare parte era otrăvitoare.

Totuși își revenea pe minut ce trece chiar dacă trăsăturile bestiei încă ii scutura mintea. Spera că nu o va mai întâlni vreodată. Spera că va putea sta acolo ascunsă în acea peșteră fără sa mai atace pe cineva. Spera că va putea sta în fața acelui foc. Spera că va putea sta lângă el pentru totdeauna.
Tăcerea totuși a devenit stingheritiare așa că el a început sa ii șoptească câte ceva:

- Cum de ai ajuns așa?
Era îngrijorat.
Totuși... I se părea ciudat cum el era așa dintr-o dată.
Cât de bine a putut sa își ascundă sentimentele față de ea- numai el știa, iar pentru câteva momente a spus ca nu o va mai face.

Gura ei era amorțită așa că rosti o corcitură de 'nu stiu' și un mormăit. El înțelegea așa că nu mai insistă ci doar o acoperea în continuare cu bluza lui și se asigura că rănile erau acoperite de fâșii de material.
Ochii lui pâlpâitori ca stelele și focul se concentrau pe ea. Pulsul ii creștea și nu putea decât să fie absorbită de acele priviri destinate doar ei.

În depărtare se auzeau lupii ce zbierau puternic și vântul cu poveștile sale vechi. Totuși în liniștea aceea era ceva plăcut, alinator. Era pacea după iadul de dinainte.

- Cum de m-ai salvat?
Vocea ei era slabă în comparație cu cea a naturii. Suna ca o scânteie sau ca o frunză pierdută, ca un zbor de licurici sau ca o stea pâlpâitoare.
El însă tăcu și își întoarse privirea în altă parte. Devenii același el cu privire serioasă și mândră.
- Trebuie să existe întotdeauna un motiv?
Ea se cutremură și ii trecu prin cap faptul că el a salvat-o dintr-un instinct aburit de frică.
- Întotdeauna există...
Atunci cei doi și-au dezlipit umerii și au anunțat ca e deja mult prea târziu pentru a fi treeji și ca ea are nevoie de odihnă.