Blestemul

28. Ultimii pași

Pomii parcă râdeau. Erau în avantaj, dar ceva îl făcea pe Dion să se ridice și sa își ia, din nou, sabia. Lovea și tot lovea cu putere. Simțea cum înnebunește, iar acea ură ii inunda inima.
Copacii se apropie mai mult iar el nu putea ține pasul și totuși lupta.
– Haide Lizette! Trezește-te!
Vocea lui pierdea în sfârâitul lemnului.

Ce jalnic! se aude o voce.
Era o combinație de oase rupte și bătăi de vânt. O voce ca răsfoitul unor pagini și pași repeziți.
Vocea pădurii...

Dion se puse slăbit lângă trupul lui Lizette și simțea cum privirea i se întunecă.
Se așează lângă ea și o cuprinde de mână.
– Iartă-mă! Te rog!
Vocea lui părea să oprească foitul crengilor, dar el continuă să îi vorbească fetei fără să mai simtă ceva.
– Îmi pare rău și chiar te rog... nu preca!
Lacrimi ii alergau pe obrajii încinși. Lacrimi ce mângăiau pământul cu a lor blândețe.
– Nu îți spunt dușman și știu că și tu crezi aceeași lucru. Te plac, Lizette! Ai auzit! Simt ca mă evapor când te văd. Simt cum înnebunesc și vreau să...
Dar fără să mai continue, o luă și o sărută puternic.
Pădurea țipa într-un mod groaznic, dureros. Era un țipăt al pierzării.
Iar el continuă să îi înfulece buzele crăpate, în timp ce copacii se năpustesc spre ei.
– Te iubesc!
Iar în jurul lor, ca o plapumă învizibilă ii înconjura de pericol.

Pomii începeau să se frământe și nu suportau acea căldură a sentimentelor, dar ura nu mai putea pătrunde unde iubirea e prea mare. Iar buzele lor continuau să se topească, până ce mână ei i-a întrat în părul negarantat.
Cu ochii mirați, el o îmbrătișă. Se bucura de prezenta ei mai mult ca niciodată.

Pădurea a redevenit cum era la început. Totul mut și normal. Copacii păreau să continue să îi urmărească și să respire, dar nu le putea face nimic.

– Stiam eu ca voi mințiți! Sunteți căsătoriți!

Goelman stătea acum în picioarele, cu mâinile în șold și puțin abătut.
Părea ca și cum nu s-a întâmplat nimic.
Iubirea lor i-a salvat. Ea a fost cea care i-a împiedicat să moară și sa fie șterși de orice putere.

Goleman, bucuros ii cuprinse într-o îmbrățișare și le povestise ce vise ii trecuse prin cap cât timp era imobilizat.
Pădurea avea o forță mult prea mare asupra lor, iar aceasta se lega de mintea lor, de amintiri, plăceri si momente insuportabile. Se lega și forma un ghem de neplăcere.

Ei au început să se îndepărteze de acel loc, Iar copacii nu ii mai urmăreau. Încă erau vii, cu ochii școbiți și dinții ca a unui dovleac sculptat. Erau vii, dar... ceva ii făceau să devină doar un decor.

Goleman, șchiopătând le spunea să meargă și să nu se mai uite în spate, iar ei se făcură nevăzuți printre ceilalți copaci.

Soarele începea să își arunce razele calde, iar undeva în depărtare, se vedea  pământul ce se cățăra spre cer și Școala așezată în vârf.
Părea că a trecut o veșnicie in pădurea aceea sinistră și cumva li s-a făcut dor de lumea lor.
Parca pădurea ia făcut să uite de viața lor dar acum știau că trebuie sa revină la realitatea de dinainte.

Ei mergeau tot în față până ce școală tot se apropia de ei, dar drumul acela a dispărut, ci era doar stâncă și pământ.

– Până aici îmi este îngăduit să merg. De acum ... vă descurcați voi. Serafimii să fie cu voi.

Iar atunci, în câteva clipire, elful de pădure dispăru din imagine, iar cei doi își luară triști la revedere de la el. Compania lui ii făcea să se simtă într-o alta lume, ii făceau să se simtă în siguranță, dar de acum, drumul se desparte și ei trebuie să se descurce.