~ Volumul 1: Goana spre iubire ~
Iubesc, dar oare pe cine dintre cei doi frați? Sunt mai confuză ca niciodată să-mi pot da seama pentru care se află dragostea adevărată. Ieri era el, dar azi este celălalt și, ceea ce mă încurcă pe mine, este...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
━━━━━༻❁༺━━━━━
Deși simt cum mor de rușine în fața lui Molly, eu și Dylan ne simțim mai binevoitori de distracție ca niciodată. Râdem pe ascuns, printre țipetele morocănoase ale mătușii mele și nu ne vedem obligați să-i oferim vreo explicație.
— Amelia, cu tine vorbesc! Ai bunul simț să-mi oferi o explicație? mă prinde de mână și simt cum cobor brusc cu picioarele pe pământ.
— Doamnă, este strict vina mea! Eu am...
— Dylan, tu să nu scoți vreun sunet. Ajung și la tine, să știi!
Zâmbindu-mi pervers pe după acuzațiile parșive și fără rost ale mătușii mele, el pare că nu este foarte afectat de cele întâmplate, întrucât vor mai exista momente.
— Mătușă, cred că faci haz de necaz degeaba! Nu mai cerceta atât, fiindcă nu a rămas la mine peste noapte!
— Asta nu se va întâmpla prea curând, fetițo! iese valvârtej pe ușa camerei mele și se închide în camera ei, fără să-mi mai ceară vreo socoteală.
Zâmbesc și, deși acest zâmbet este pe jumătate real, ceea ce urma să fac cu Dylan, avea să fie din pură voință, fără vreo obligație sau resentimente.
— Era cât pe-aci! îmi spune Dylan, uitându-se direct în ochii mei.
— Uite, inima îmi bate ca dracu'! A fost o sperietură pe cinste!
Mă cuprinde în brațe și, deși nu dorește să plece, îmi oferă un pupic pe obraz și vrea să meargă la Molly pentru a-și cere iertare, dar îi reamintesc că este obosită și probabil a adormit.
— Nu vreau să plec, să știi, Amelia! privirea lui ațintită spre buzele mele, îmi inspiră o oarecare poftă, întrucât îl vreau!
— Atunci rămâi! Stai cu mine, Dylan! ochii săi întrebători devin din ce în ce mai curioși să audă o continuare favorabilă pentru noi doi.
— Nu am de gând să-ți creez probleme! Nu când mai este atât de puțin și începi universitatea.
Încuviințez și îl îmbrățișez strâns, dornică să nu-i mai dau drumul nicicând. Îmi atinge buzele cu vârful degetelor și apoi rostește:
— Mă înnebunești, Amelia Jones!
Râd și buzele lui se lipesc numaidecât de ale mele. Își face loc cu limba și o descoperă pe a mea. Simt cum fiorii îmi joacă feste și îmi doresc să-l simt întrutotul; să-l am numai pentru mine!
