Capricii interzise (Volumul 1)

C A P I T O L U L 12

      Ajungem acasă, pe strada South Broadway și cu greu Damon mă ajută să mă pun pe scaunul cu rotile. Chris o ia înainte cu Dylan, fiindcă i-am dat cheile și Damon nu dorește să mă ajute să ajung până la lift. Stă în fața mea și mă privește.

      — Ai de gând să mă duci sus, Damon? Îmi este frig!

      — Vreau să înțelegi că îmi pare rău! Îmi pare rău, Amelia!

      Privirea lui, în timp ce mă privește ațintit în ochi, aproape pare credibilă. Dar, sufletul meu știe cât de singur s-a simțit în momentul în care el nu mi-a fost aproape și alege să nu-l creadă.

       — Ce îți trebuie, Damon? O cerere în scris, precum că nu sunt supărată? Sau ce?

       — Nu, am nevoie de tine, acum și aici! El se apropie ușor spre mine și îmi șoptește: Lasă-mă să-ți fiu aproape!

       Inima îmi stă în loc. Știu cât de naivă pot fi în preajma lui și încerc să mă adun, pentru a nu-i da satisfacție că mă poate avea oricând poftește.

       — Du-mă înăuntru, te rog. Atât îmi doresc în acest moment!

      Se îndepărtează ușor de fața mea și intrăm în lift. Da, cu siguranță l-am făcut să se simtă prost, dar și-a făcut-o cu mâna lui. Eu l-am înțeles că nu a putut să-mi fie alături fizic, dar putea pur și simplu să-mi dea un apel, să știe dacă sunt bine, nu să-l aștept ca o ultimă disperată.

       — Credeam că vi-o trageți sub scări! Spune Chris deodată, iar Dylan începe să râdă copios.

       — Proastă glumă, să știi! Să nu o mai faci...

      Mirată fiind de starea mea, Christinne îi adresează o privire întrebătoare lui Damon, care încearcă să o evite pe cât de mult posibil. Îl rog să mă ducă în camera mea și îi lăsăm pe Dylan și pe Christinne în sufragerie.

      — Nu crezi că ai fost prea dură cu prietena ta? Îl privesc cu dispreț și îmi vine să-l înjur.

      — Damon, lasă-mă singură, te rog!

      — Nu plec nicăieri, Amelia! Obligă-mă!

      Stau în pat, privesc în oglinda și îl observ pe Damon care, nu-și mută privirea de la mine. De ce face asta? De ce așteaptă să-l iert în final?

      — Nu ai de gând să-mi vorbești? Se așează lângă mine, în partea dreaptă și mă cuprinde cu grijă în brațe.

      — Ce faci, Damon? Ce vrei de la mine?

      — Nu vreau nimic de la tine. Te vreau doar pe tine! Nimic mai mult. Mă strânge puternic și mii de fiori mă trec pe șira spinării.

      — De ce nu mi-ai fost alături?

      — Știu că nu este o scuză și că nu mă pot justifica dar, voiam să te las o vreme. Să nu-ți mai poluez viața.

      — Nu înțeleg..., ți-am dat vreodată de înțeles că aș avea nevoie de asta?

      — Nu...