《 Ficțiune adolescenți/ Dramă》
! Necesită corectare !
Vol I al duologiei Clișeu
Malcolm obișnuia să fie fericit, acum abia dacă își mai aduce aminte cum se simte acel sentiment.
Malcolm avea un viitor strălucit în față, acum abia mai știe da...
Oops! Questa immagine non segue le nostre linee guida sui contenuti. Per continuare la pubblicazione, provare a rimuoverlo o caricare un altro.
1. Nu-mi spune Hannah
13 octombrie 2018
— Vrei să te oprești, în numele lui Dumnezeu, o dată?
— Ce?! țip nervos și exasperat, întorcându-mă pe călcâie cu fața spre el. Ce mai vrei? continui aruncându-mi mâinile în față.
— Vreau doar să mă asculți, Malcolm, spune pe un ton calm, cererea lui făcându-mă să pufnesc instant.
— Nu ai ce să-mi spui, Anthony, mă răstesc la el, făcând câțiva pași, apropiindu-mă și mai mult de fața lui. Tu ai ales acest drum așa că, sincer să fiu, îți doresc o viață de tot rahatul și să te ia naiba! îl ameninț cu degetul, în încercarea de a-l face să înțeleagă.
Răbufnesc.
Ies pe ușă fără a-l mai lăsa să mai spună ceva și încerc să mă calmez.
Îl aud cum țipă din toți rărunchii în spatele meu, dar încerc, din răsputeri, să mă prefac că nu-l aud. De azi înainte, pentru mine, Anthony Harrison este un om mort și dat uitării.
Sunt sătul să mă comport ca un adult și să îi rezolv lui toate problemele și toate prostiile pe care le face. M-am săturat să trăiesc pentru a avea grijă de el, în timp ce trebuia să fie invers, dar cu toate astea, m-am obișnuit. Oricât am muncit până la vârsta de douăzeci și unu de ani, oricât m-am zbătut, nimic nu a fost bine. De când și-a găsit o altă femeie, Anthony nu mai vede nimic și pe nimeni. Îi pasă doar de acea fată neajutorată pe care a cules-o, în urmă cu câțiva ani, dintr-un club anost și de prost gust.
Oftez adânc și număr până la zece, încercând astfel să mă calmez și să-mi reglez bătăile necontrolate și incomplete ale inimii, mergând cu pași apăsați, dar siguri, spre mașina ce mă așteaptă pe aleea din fața conacului. Deschid portiera și mă urc în vehicul, trântind-o în urma mea. Pornesc motorul și ies de pe pasarela pietruită, dând drumul la muzică, aceasta auzindu-se cu putere, reușind astfel să-mi umple urechile. Nu am unde să mă duc, dar știu sigur că vreau să fiu mult mai departe de casa în care tatăl meu locuiește cu scumpa lui tânără soție.
Îmi dau seama că am părăsit cartierul în care locuiesc, atunci când kilometrajul din bordul mașinii mele îmi indică viteza mult prea mare cu care conduc. Sunt conștient de atât de multe lucruri, dar cu toate astea, refuz să cred tot atât de multe lucruri. Sunt conștient de tot răul pe care l-am provocat persoanelor din jurul meu de-a lungul timpului, dar nu pot spune nici că-mi pare rău pentru comportamentul de care dau dovadă în ultimul timp. Am trecut prin multe și simt că voi ceda, încetul cu încetul, sub o presiune mult prea mare ce mă bântuie de mult prea mult timp.
Plouă.
Picăturile grele ce se sparg de parbrizul mașinii mă fac să revin cu picioarele pe pământ, atenționându-mă în același timp că ar trebui totuși să micșorez viteza dacă mai vreau să trăiesc în următoarele ore. Nu îmi e frică de moarte în aceeași manieră în care poate altora le este. Am ajuns, de fapt, să nu-mi mai fie frică de nimic, pentru că astăzi am descoperit faptul că nu mai am nimic de pierdut. Ultimele lucruri ce mă mai țineau oarecum pe linia de plutire erau tata și compania, care astăzi s-au dus pe apa sâmbetei, împreună cu tot ceea ce mai era cât de cât normal în viața mea.
