Arisadis Vol.2 - Pasărea astrală

Capitolul 6 - Vindecătoarea din Madran

Întunericul în care se cufundase se risipea și, pe măsură ce coșmarurile își pierdeau conturul, începuse să înțeleagă că fuseseră doar un vis, pe care îl uita pe măsură ce se trezea. Nu deschise ochii, temându-se instinctiv de ce avea să urmeze. Rana îl chinuia, ceea ce însemna că, prin cine știe ce minune, se afla încă în viață. Descoperirea îi aduse doar regrete. Nu mai avea nici putere, nici voință să lupte împotriva Lumii Astrale.

Strângând din dinți, își încleștă mâna pe abdomen și dădu peste niște bandaje noi, ceea ce îl lăsă destul de confuz. Încet, curiozitatea învinse și deschise ochii.

Încăperea pe care o vedea era deosebit de luminoasă. Soarele pătrundea prin fereastra deschisă, fără paloarea bolnăvicioasă cu care se obișnuise în Lhamda, razele sale atingând dulapul, masa și două scaune ce, împreună cu patul în care stătea, constituiau mobilierul din cameră. Nu părea să fie un loc al nobililor. Se ridică în capul oaselor cu greu și simți o presiune ciudată pe genunchi. Se uită într-acolo, descoperind că vinovatul era o mică făptură ce dormea încolăcită. Preț de o clipă, crezu că era vorba despre o pisică. Blana, de un albastru închis, părea din mătase, aripile pliate distingându-se cu greu.

Deranjată de mișcarea lui, creatura mârâi și se întinse, căscând leneșă. Avea membrele foarte lungi și niște urechi imense, iar nasul îi era cârn. Prin gura întredeschisă se zăreau șiruri de dinți mici, foarte ascuțiți. Ochii aurii, mari, se ațintiră asupra lui Ayun.

— Mox, zise acesta încet.

Făptura se zgâi, încordată, și își lăsă urechile pe spate. În clipa următoare se năpusti spre el, înfigându-și ghearele în cămașa lui și zgâriindu-l fără să vrea.

— Ayun! chițăi creatura pe un ton jalnic.

Nu putea simți decât milă pentru micuțul mesager demonic, care îi fusese atât de devotat lui Lynn. Nici nu sperase să-l mai revadă vreodată și nu știa cum să-i aline suferința.

Vocea stridentă a făpturii se auzise până dincolo de ușa, care fu deschisă în grabă. În prag apăru Aralla, deosebit de speriată, într-o rochie galbenă, cu mâneci scurte. Privirea ei albastră se mută de la Mox la Ayun, care îi zâmbi cu stângăcie.

— Ayun, te-ai trezit, bălmăji ea, apropiindu-se încet. Cum te simți?

— Bine, minți el automat.

O cunoștea suficient de bine ca să-și dea seama că fata se comporta ciudat. Se oprise lângă patul lui, mușcându-și buza, dar în clipa următoare cedă. Se aruncă asupra lui și îl îmbrățișă strâns, aproape sufocându-l pe Mox. Cuprins de un sentiment cumplit de vinovăție, Ayun o mângâie pe spate, în timp ce tânăra plângea în hohote pe umărul său.

— Ayun! îi repetă Aralla numele, suspinând disperată. Nu... nu vreau să mă părăsești! Nu și tu! Nu...

— E în regulă, îi șopti el. Nu plec nicăieri.

Peste creștetul fetei o zări pe sora acesteia în prag. Mai înaltă și cu trăsături mult mai mature ca ale Arallei, era fermecătoare în rochia ei la fel de albastră ca privirea plină de superioritate cu care îi fixa.

— Nileve, o salută Ayun. Ce bine-mi pare să...

— Păstrează-ți politețurile, i-o tăie ea. Te așteaptă un interogatoriu foarte lung și, dacă ții la pielea ta, îmi vei da de bunăvoie răspunsurile.