Arisadis Vol.2 - Pasărea astrală

Capitolul 4 - Cursa din munți

               Apropierea de munți aduse o ninsoare abundentă, iar zăpada rezolvă problema apei, însă veselia le era umbrită de starea în care se afla tovarășul lor. Ayun se străduia să își cruțe puterile cât putea de mult, dar, oricât l-ar fi încurajat Lynn, era convins că nu va rezista călătoriei. Totuși, nu renunța încă din pricina Mairei. Femeia o luase razna complet în Lhamda și nici nu voia să-și închipuie cum va reacționa când va înțelege că, destul de curând, îi va părăsi. Tot ce făcea era să amâne momentul.

Curând, deșertul rămăsese doar o amintire. Câmpurile sterpe fură înlocuite de păduri ciudate, alcătuite din copaci lipsiți de frunze, ce ieșeau precum niște gheare din pământ, iar zăpada păstra urmele unor animale cum nu mai întâlniseră vreodată. Relieful devenea din ce în ce mai stâncos și mai abrupt.

În cea de-a opta zi de la plecarea lor din Lhamda, opriră căruța pentru ultima dată. Drumul care urca prin codrul înzăpezit era mult prea îngust și porțiunile de gheață, prezente la tot pasul, ar fi putut fi fatale pentru cal. Își făcură tabăra la adăpostul unei stânci, petrecând, în sfârșit, o noapte fără vântul năprasnic, care nu îi cruțase în deșert.

Din moment ce lemn exista din belșug, strânseră fără greutate mai multe vreascuri pentru foc. Goliră căruța de toate lucrurile care le-ar fi putut fi de folos, în special pături groase, și îi dădură bietei mârțoage tot fânul pe care îl aveau. Era cea din urmă masă de care se bucura. Un cal nu era făcut să trăiască într-un asemenea ținut.

Hachyro dispăru la scurt timp după cină, dar se obișnuiseră deja cu plecările lui misterioase. Ayun se strădui să se comporte cât mai normal, așteptând până când Maira, răpusă de oboseală, adormi, sub un maldăr de pături. Warax adunase mai multe lemne și, folosindu-se de un cuțit de vânătoare, le tăia până când luau forma unor sulițe, în timp ce Lynn era ocupat să-și scoată niște mărăcini din coadă.

— Încotro este saradinul? întrebă Warax după un timp.

— Nord-vest, zise Ayun, jucându-se absent cu o gaură din haina maronie.

Mirosea a mucegai și fusese croită pe măsura cuiva mult mai masiv, însă, neavând altceva care să îl apere de frigul năprasnic, nu se plângea. Nici nu voia să își imagineze ce îl aștepta a doua zi. Ce-i drept, își recăpătase un strop de putere, dar nici nu se putea ridica fără ajutorul celorlalți. Aruncă o privire spre codrul întunecat din jur. Copacii erau numeroși, însă lipsiți de frunze și dinspre ei venea un aer dușmănos.

— Nici să nu-ți treacă prin cap, îl avertiză Lynn, observându-l că se uita către pădure. Dacă ai fi putut, ai fi plecat deja, cum ai mai făcut.

Aparent, nu uitase noaptea în care Ayun dispăruse fără veste, înfruntând o furtună de zăpadă cumplită. Atunci dăduse dovadă de prostie. Acum, situația era alta.

— Lynn, îmi cunosc limitele, zise încet. Nu pot străbate munții ăștia.

Warax, deși auzea prea bine discuția lor, își continuă munca, preferând să nu li se alăture.

— Aralla și Nileve m-ar jupui de viu dacă ar afla că te-am lăsat să mori aici, spuse Lynn, smulgând un ciuline și cu un smoc de blană. Ori vii de bunăvoie, ori te târăsc cu forța.

Nu era prima dată când îl amenința în acel fel și Ayun realiză că purta o bătălie pierdută. Încăpățânarea yokaiului era legendară. Amintirea celor două surori, însă, îl întristă. Se întrebă, în treacăt, ce făceau, dacă izbutiseră să ajungă în Miland și dacă Nileve mai era mânioasă pe el. Nici ele nu ar fi fost de acord să-l lase în urmă și îi fuseseră alături când crezuse că nu mai avea pe nimeni. De dragul lor trebuia să încerce, să vadă cât de departe putea să ajungă.