Arisadis Vol.2 - Pasărea astrală

Capitolul 22 - Închisoarea eternă: Cea de-a Unsprezecea Lume

Nu avea nici cea mai mică idee ce i se întâmplase. Își amintea doar că luptase, alături de ceilalți, împotriva acelui vârtej, orice ar fi fost, apoi totul se întunecase. Auzea niște voci în apropiere, mult prea vagi pentru a le putea recunoaște. Probabil aparțineau lorzilor astrali. Gândul că fusese din nou prins îl îngrozea. Nu, nu va mai înfrunta ororile din Lhamda. Nu uitase ce îi făcuseră când mințise în legătură cu cheia din Arisadis. Nici nu voia să-și imagineze ce îl aștepta acum. Va invoca marakaiul cu orice preț. Indiferent dacă va cădea ucis de către nobili sau va rătăci pentru eternitate sub forma păsării gigantice, va alege acea cale. Totuși, înainte de a chema acel titan al cerurilor, trebuia să fie sigur că nu mai exista altă scăpare. Vocile se auzeau tot mai clar și se strădui să se concentreze asupra lor. Descoperi că nu îi erau străine.

Alungând planurile sale legate de marakai — sub nicio formă nu intenționa să își pună prietenii în pericol — Ayun se forță să deschidă ochii. Stătea pe un petic de iarbă. În Lhamda nu exista niciun fir de iarbă. La câțiva pași de mâna lui zări binecunoscuta sabie care îi făcuse să intre în cursa pentru chei: Kolibri.

— Ți-ai revenit?

Nileve era alături, în picioare, și se juca cu două obiecte, pe care le tot arunca în aer. Cheile din Arisadis și Caliastra. Tot mai confuz, Ayun se uită în jur și rămase fără grai. Se aflau la marginea unei păduri cum nu mai văzuse vreodată. Copacii, de patru sau cinci ori mai mari față de cei pe care îi întâlnise în alte Lumi, aveau un aer străvechi, însă nu dușmănos, ca în tărâmul lorzilor astrali. Erau doar... bătrâni. Foarte bătrâni. Frunzele unora dețineau mai multe nuanțe, de la verde până la roșu închis. Dacă fenomenul se datora vreunei ciuperci sau pur și simplul așa era soiul lor, nu știa. Departe, o pasăre de dimensiunile unui urs, complet neagră, se înălță din codru doar pentru a coborî iarăși la adăpostul arborilor.

Întinsa pădure se termina la poalele unor munți gigantici. Aduceau izbitor de bine cu cei din Akohol, pe care se căznise atât de mult să îi traverseze și în care o pierduseră pe Maira. Însă nu codrul sau munții îl lăsaseră mut de uimire. Locul părea a fi o insulă, ce plutea în... nimic. În partea opusă arborilor, câmpia, de un verde sănătos, se sfârșea brusc. Cerul era lipsit de orice astru, de un negru deplin, însă, așa cum se întâmplase și prin labirinturi, însăși insula asigura lumina necesară, de parcă ar fi fost în plină zi.

Din când în când, un praf de diferite nuanțe forma adevărate râuri ce țineau loc de nori și curgeau pe deasupra lor. Dacă se străduia, putea vedea imagini în acele râuri. Un deșert. Un oraș. O mare. Erau mult prea departe pentru a le putea atinge și nici n-ar fi îndrăznit.

— Cum te simți? întrebă Nileve. Ești rănit?

Nu se obosise să-și ascundă trăsăturile de yokai, iar coada solzoasă mătura pământul.

— Nu... nu cred, murmură Ayun.

Își strânse palma mâinii vătămate și tăietura îl ustură, amintindu-i de greșeala pe care o făcuse. Totuși, dacă nu o lua în seamă și nu punea la calcul colecția de vânătăi pe care o căpătase în labirint, nu avea nicio rană serioasă. În schimb, se simțea ciudat, slăbit, de parcă își revenea după o boală lungă și grea.

— Vei mai fi amețit câteva zile, zise Kolibri, apărând pe neașteptate alături de ei. Lumea ta a primit o lovitură grea.

Vorbele ei îi stârniră îngrijorarea și se mai uită o dată în jur.