Arisadis Vol.2 - Pasărea astrală

Capitolul 5 - Ultimul urlet al lupului

Știa ce însemna moartea. Se apropiase de granițele ei de nenumărate ori și tânjise cândva să treacă dincolo de ele. Fusese pregătit să înfrunte cea din urmă Lume în clipa în care atinsese saradinul, însă nu era tocmai convins de ce se întâmplase după. Dacă era mort, n-ar fi trebuit să îl doară capul de parcă și-l lăsase în urmă.

Deschise încet ochii, clipind de mai multe ori până ce privirea i se limpezi. Când se uită în jur, încă amețit, îl cuprinse disperarea.

— Nu, gemu, abia auzit. Nu...

— Te-ai trezit? zise Lynn cu blândețe. Stai liniștit. O să ieșim noi și din asta.

Dar Ayun nu mai vedea nicio cale de ieșire. Locul în care se aflau nu era cu siguranță Miland din Lumea Zeilor. Încăperea, din piatră, era distrusă pe alocuri, iar zeci de bucăți sfărâmate erau împrăștiate la tot pasul, ca și cum ar fi explodat ceva în pereți. În câteva părți existau și grămăjoare de oase carbonizate. Nici nu voia să își imagineze cum muriseră posesorii lor.

Cunoștea camera, deși nu mai fusese niciodată acolo. Era una dintre încăperile unui labirint, doar că, spre deosebire de ultima dată când ajunseseră într-un astfel de loc, acum alegerea nu le aparținuse. Lorzii astrali discutau, sprijiniți de sulițe sau jucându-se cu garda săbiilor. Purtau haine de diferite culori, cu fire aurite, atent lucrate, ceea ce demonstra rangul lor și, inevitabil, și puterea.

Ayun îi privi în grabă. Erau doisprezece, odihniți, în formă, înarmați. Cât despre prietenii lui... Lynn avea câteva tăieturi pe braț, care sângerau ușor, Warax își tot masa un picior, care părea cel puțin scrântit, iar Hachyro stătea jos, rezemat de un perete, apăsându-și umărul rănit. ,,Althemir! Încă are althemir în corp!''.

Unul dintre lorzii astrali, înalt și cu aceiași ochi albi, specifici poporului din Akohol, veni în dreptul lor. Sabia de la șoldul său avea un mâner albastru, strălucitor.

— Mă bucur să văd că ați renunțat la ideea de a ne sări la gât, le zise pe un ton mieros. Numele meu este Valrio. Probabil aveți multe întrebări și vă voi răspunde la câteva, dacă vom putea avea o discuție civilizată.

Făcu o pauză, bucurându-se de expresiile lor, ce trădau furie și neputință. Hachyro își dezveli colții, gest care nu impresionă pe nimeni. Știau, la fel de bine ca el, că se aflau la mila lorzilor astrali.

— Presupun că vreți să știți cum ați ajuns aici.

— Ceva s-a greșit... în timpul Trecerii, mârâi Warax, aruncând o privirie plină de furie către tovarășul lor rănit.

Ayun nu zise nimic. Era de înțeles de ce îl acuza pentru eșecul lor. Când realizase Trecerea, nu se gândise niciun moment la Labirint, apoi Kolibri intervenise. Atât își mai amintea. Valrio, însă, clătină din cap. Se așeză pe o piatră, cu mâinile împreunate.

— După mica voastră rebeliune din Lhamda, am bănuit că veți încerca să ajungeți la saradin. Am așteptat clipa în care ați atins stâlpul pentru a controla Trecerea. Spiritul ce a încercat să vă ajute mi-a pus câteva probleme, dar îi sunt recunoscător că a intervenit. Altfel, doar trei dintre voi ar mai fi ajuns aici. Unul n-ar fi rezistat. Poate cel mai iscusit mânuitor al magiei pe care l-am întâlnit vreodată.

Trase aer în piept și zâmbi într-un mod îngrozitor, de parcă ostilitatea lor l-ar fi jignit profund.

— Ce s-a întâmplat, Ayun? Niciodată n-am mai zărit atâta ură în ochii tăi.