Arisadis Vol.2 - Pasărea astrală

Capitolul 19 - Zborul marakailor

Arsianul își înălță cozile și încrucișă lamele gemene, rânjind. Se afla într-un capăt al unui luminiș, iar Ayun în cealălalt. Legănându-și brațul de câteva ori, gardianul aruncă toiagul, care, pe măsură ce zbura prin aer, fu cuprins de flăcări. Lama din capăt se izbi de cozile celuilalt și arma fu azvârlită în văzduh, iar flăcările se împrăștiară.

— Doar atât poți? rânji Hachyro, prinzând toiagul.

Abia avu timp să își coboare privirea, că o pasăre de lumină țâșni spre el. Înălță cât putu de repede lamele, dar forța atacului îl aruncă pe spate și îl izbi de pământ.

— Cred că mai am de lucrat la unghi, bălmăji, ridicându-se în capul oaselor.

— Apărarea ta a făcut ceea ce trebuia să facă: să oprească un atac mortal, zise Ayun.

Desigur, nu ăsta fusese scopul lui și avusese grijă să își controleze puterea astfel încât să se oprească înainte de a-l răni pe Hachyro. La început, nu fusese prea încântat de faptul că arsianul îl folosea pe post de cobai, dar descoperise că se distra de minune privind cum celălalt se străduia să își îmbunătățească defensiva, cu prețul a numeroase vânătăi.

— Ați surzit amândoi? tună Nileve, dând buzna în mica oază de lumină. Ce faceți aici?

— Exersăm, zise Hachyro, azvârlindu-i toiagul gardianului.

— Exersați? se înfurie prințesa. Vă caut de aproape un ceas! Aralla e înnebunită! Crede că iar ați dispărut pe furiș.

Ayun oftă. Poate că greșiseră când nu îi spuseseră Arallei că plănuiau să plece după Lynn. Totuși, în clipa următoare se clătină pe picioare, amețit de prezența care îi năvăli în minte, blocându-i fiecare gând. Îl eliberă la fel de repede precum apăruse, lăsându-l complet șocat. Cei doi îl priveau nedumeriți.

— Regina, murmură, uitându-se în gol. Vrea să ne vadă. S-a întâmplat ceva!

— Du-ne la ea, ordonă Nileve.

Ayun încuviință și o luă la fugă spre primul tunel, cu Hachyro și prințesa imediat în spatele său. Coti brusc la o curbă și strânse din dinți, așteptându-se la un val de durere, care nu mai veni. Uitase că, pe timpul Solstițiului, toate rănile i se vindecaseră, ceea ce îl făcea mult mai încrezător. În schimb, chemarea lui Fiarno îl îngrijora. Preț de o clipă, îi simțise neliniștea. Stabiliseră să se întâlnească cu ea spre după-amiază, pentru a-i conduce către Caliastra, însă abia dacă se crăpase de ziuă.

Regina îi aștepta la deschiderea unui tunel, care dădea într-un platou întins, terminat la marginea unei stânci. Alături de ea se aflau deja Lynn, Aralla și Mox, cu expresii sumbre pe chip. Când Ayun, Hachyro și Nileve sosiră, yokaiul le făcu semn spre prăpastie.

De sus aveau o priveliște completă asupra pădurilor Camastrei, dar, în locul unei imagini fascinante, vedeau una cumplită. Copacii ardeau cu flăcări uriașe, iar fumul se întinsese precum o ceață. Incendiul, din câte puteau zări, cuprinsese întreg codrul. În momentul în care un mănunchi de vreascuri aprinse, de dimensiunile unui bolovan, fu azvârlit prin aer doar pentru a nimeri într-o poieniță, sursa focului deveni clară. În depărtare, catapultele se pregăteau pentru noi proiectile. Deasupra, cerul era încărcat de nori grei, străbătuți de fulgere.

— O ambuscadă, șuieră Hachyro.

— Fumul le ascunde mașinăriile blestemate, zise Fiarno, iar furtuna ne silește să zburăm la o înălțime suficient de mică pentru a fi loviți.