Arisadis Vol.2 - Pasărea astrală

Capitolul 17 - Atac asupra Camastrei

,, — Ayun!''
Inspiră adânc, asigurându-se că nu mai era niciun pericol ca marakaiul să îl domine. Din clipa în care atinsese Lumea a Patra, simțise influența reginei și bănuia că ea îl ajutase să își reia forma inițială. Ea și Kolibri, care îi năvălise în minte precum o furtună. Totuși, spiritul părea distras și se mulțumise doar să verifice dacă era el însuși.
— Ești bine? întrebă Lynn, întinzându-i mâna.
Dar Ayun nu răspunse. Stătea într-un genunchi, încă amețit de magia transformării, însă ochii îi erau ațintiți asupra unei bucăți de metal. Cu un sentiment oribil, o ridică, iar Hachyro înjură cu furie. Se aflau pe marginea unui drum săpat în stâncă, ce urca spre diferite grote, însă numeroase strigăte răsunau de jos. Schimbând o privire, se grăbiră spre margine.
La mai multe niveluri sub ei se dezlănțuia un adevărat război. Pretutindeni se duceau lupte. Nobilii, ușor de recunoscut după armurile lor strălucitoare, înarmați cu sulițe, săbii sau arcuri, luptau cu dayokaii și erau într-un evident avantaj. Aceștia din urmă atacau din instinct, fără a avea habar de vreo strategie și cădeau unul după altul. Doar câțiva izbuteau să reziste, însă cu greu.
— N-ai spus că orașul nu poate fi cucerit? se răsti Hachyro, urmărind bătălia de sub ei.
— Așa am crezut... , bălmăji Ayun.
— Ce se întâmplă?
Glasul agitat al lui Lynn îl făcu pe gardian să se întoarcă. Piatra pe care călcau prinsese o strălucire stranie, ușor albăstruie, ce se manifesta oriunde o atingeau el sau yokaiul. În jurul lui Hachyro nu se întâmpla nimic. Fiind atât de absorbit de atacul nobililor, nu realizase că oboseala începea să-l mai cruțe. De fapt, se simțea de parcă avusese prilejul să doarmă nopți întregi.
— Camastra ne oferă puterea ei, zise încet, fascinat de ceea ce se petrecea. Vrea... vrea să lupte prin noi.
Inițial, crezuse că fusese o șoaptă a reginei, însă nu era așa. Pur și simplu cunoștea intențiile orașului. Magia tărâmului se împletea cu cea din corpurile lor, dându-le putere.
— Atunci să-i facem pe plac, zise Lynn, rânjind. Hachyro, du-te înspre nord. Ayun, nivelul cel mai de jos. Eu îl voi lua pe cel din mijloc! Aveți grijă!
Sări de pe stâncă fără să mai aștepte aprobarea lor. Uimit de modul în care le dădea porunci, Ayun se uită spre Hachyro, care ridică din umeri, și porniră și ei.
Despărțindu-se de arsian, Ayun alergă pe drum, ignorând toate nivelurile, cu excepția primului. Deasupra auzea noi urlete, semn că prietenii săi deja inclinau balanța bătăliei. Sări peste un dayokai răpus și măsură din ochi câmpul de luptă. Cadavrele zăceau peste tot, din ambele tabere. Un locuitor al Camastrei, cu câteva săgeți înfipte în spate, se aruncă asupra unui nobil, care îl înjunghie cu sabia, însă, înainte de a muri, colții creaturii îi sfâșiară gâtul. Nu departe, o coadă cu spini zdrobea capul unui lord astral, dar o suliță îi curma viața atacatorului o clipă mai târziu.
Deși nu mai luase niciodată parte la o bătălie atât de mare, Ayun se aruncă în mijlocul ei fără nicio ezitare. Învârtind toiagul, ucise doi nobili înainte că aceștia să își dea seama de prezența lui, iar zeci de spini, formați din lumina aurie, magică, răpuse alți patru. Al cincelea inamic îl zări și se feri, oprind toiagul cu sabia. Un dayokai, însă, puse capăt confruntării, tăbărând asupra lui și începând să-l sfârtece. Ayun îi ocoli, găsind un alt lord astral cu care să se dueleze. De îndată ce i se oferea un mic răgaz, se uita după ceilalți tovarăși ai săi, însă nu îl zări pe niciunul. În privința lui Lynn și Hachyro nu-și făcea griji, însă voia să se asigure că restul grupului era bine.
Continuă să lupte, însă un alt nobil se ivi în spatele lui. Înainte să poată reacționa, Mradin îl doborî pe atacator la pământ, ghearele sale ascuțite ucigându-l imediat. Dayokaiul avea o rană adâncă pe bot, însă, judecând după bucuria cu care își sfârteca prada, nu părea prea afectat. Apoi sosi bolovanul.
O piatră enormă, apărută de nicăieri, se prăbuși în mijlocul bătăliei. Forța impactului zgudui pământul, iar Ayun se dezechilibră, căzând pe spate. Se ridică repede, căutându-și dușmanul din ochi, însă zări o mână ieșind de sub uriașa greutate. Deasupra lor, pe marginea drumului, se aflau catapulte. Alcătuite din bușteni groși și corzi dure, erau suficient de puternice pentru a azvârli pietre gigantice, fără să le pese pe cine ucideau. O alta căzu în apropiere, peste nobili și dayokai laolaltă. Mradin șuieră mânios și, abandonând cadavrul, se agăță cu ghearele de cea mai apropiată stâncă, începând să urce cu agilitate. Ținta lui erau, fără îndoială, catapultele.
Gardianul se pregăti să-l ajute, însă altceva îi atrase atenția. În mijlocul atacurilor era o creatură mică și neagră, ghemuită, ce risca să fie călcată în picioare de cei care se luptau în jur. O catapultă era îndreptată spre acel loc, iar nobilii se pregăteau să azvârle proiectilul.
— Mox! strigă Ayun înnebunit.
Dar micul demon nu îl auzea, mult prea îngrozit. Fără să stea pe gânduri, se năpusti direct printre dayokaii și nobilii încleștați, în timp ce bolovanul era aruncat în aer. Se aplecă și, prinzându-l pe Mox de mijloc cu o mână, o înălță pe cealaltă, strângând toiagul. Scutul prinse viață, dar pietroiul îi izbi din plin, aruncându-i la mai mulți metri distanță, într-un perete. Se prăbușiră la pământ, iar un alt bolovan lovi deasupra lor, stârnind o ploaie de pietre.
— Ayun! scânci Mox, înfigându-și ghearele în hainele acestuia într-un mod dureros. Ayun! Nu! Nu!
— Liniștește-te, Mox, bălmăji Ayun.
Atacul îl amețise și își simțea spatele înțepenit, însă magia îi protejase. Când se ridică, o durere ascuțită, mult prea bine cunoscută, îi tăie răsuflarea. Își coborî privirea și văzu că vechea rană reîncepuse să sângereze, ceea ce îl speriase pe mesager.
— Mă descurc, zise, cu un zâmbet slab, dar Mox se înfipsese bine în cămașa lui și continua să schelălăie.
— Nu! Nu vreau să mori! Nu și tu!
Ayun încremeni, având senzația că tocmai se căscase un hău sub ei și îi înghițise. ,,Nu și tu!''. Se strădui să își potolească respirația, deși orice urmă de calm îi dispăruse cu desăvârșire. Nu mai vedea lupta din jur. De fapt, nu mai era conștient de nimic, cu excepția creaturii din brațele sale.
— Mox, cine a murit?
Duritatea din glasul lui îl îngrozi pe demon, care începu să se bâlbâie, rostind niște cuvinte imposibil de înțeles. Știind că, dacă se răstea la el, nu rezolva nimic, Ayun se sprijini de stâncă, privind făptura care scâncea precum un câine rănit.
— Mox, trebuie să îmi spui ce s-a întâmplat, zise pe un ton mai blând. Cine a...
— Rillon! izbucni Mox, hohotind. Aralla i-a spus să stea deoparte, dar... Dar...
Aruncă o privire scurtă spre catapulte, iar Ayun înțelese. Se petrecuse un atac similar, însă cavalerul nu avusese magia de partea lui.
— Am... am vrut să le ajut pe fete, continuă mesagerul, dar au dispărut! Nu le-am mai putut găsi! Nu am mai găsit pe nimeni...
Gardianul îl mângâie pentru a-l calma și se ridică în picioare, strâmbându-se de durere. Mox se uită speriat în jur.
— Să... să plec să le caut?
— Nu, răspunse Ayun încet. Rămâi cu mine!
O altă bubuitură răsună în apropiere. În acel ritm, aveau să fie înfrânți. ,,Regina''. Fiarno ar fi putut înclina balanța în favoarea lor, însă nu îi simțea pe nicăieri prezența. Oriunde s-ar fi aflat, era departe de Camastra și cu siguranță nu știa ce se petrecea în orașul ei. Trebuia să îi dea de știre, într-un fel sau altul. Strângând din dinți, o luă din nou la fugă, ignorând luptele din jur.
Crescând în Camastra, cunoștea fiecare cotlon al peșterii. Astfel, abandonă locurile în care puținele raze se strecurau în favoarea unor tuneluri care nu văzuseră niciodată lumina zilei. Erau în număr de câteva zeci, unele atât de lungi, încât orice străin ar fi murit de foame până să dea de capătul lor, însă Ayun le străbătea cu pas sigur. Ochii nu-l ajutau câtuși de puțin, însă asta nu îl împiedica să alerge pe cărarea care urca din ce în ce mai mult. Mox i se suise pe umăr, mult mai puțin încrezător.
După aproape zece minute de cutreierat printr-o beznă deplină, ieșiră într-un luminiș. Era cu mult mai mare ca cel în care îi condusese regina, cu doar câțiva copaci înalți și masivi. Se întindea de la stânca în care se sfârșea tunelul metri buni, până la marginea unei prăpăstii adânci. Deasupra, tavanul peșterii se deschidea în văzduh. Se aflau deasupra orașului și tot ce mai aveau de făcut era să îi trimită un semnal lui Fiarno.
Un sunet răsună în tot luminișul. Zgomotul produs de o suliță de metal, lovită de o piatră. Ayun tresări de parcă l-ar fi ars ceva. Strânse toiagul în mâini și se uită agitat în jur, până când îl zări. Înaintea lor se afla un nobil, care rânjea plin de răutate.
— Hai să-l facem praf, șuieră Mox, dezvelindu-și colții. Ayun, ce mai aștepți?
Dar gardianul refuza să se miște, privindu-l cu ochi mari pe celălalt. Micul demon realiză că ceva nu era în regulă cu prietenul lui.
— Ce e? întrebă încet. Ești bine?
Nu, nu era deloc bine. Simpla vedere a celuilalt îi stârni un val de sentimente și amintiri, toate foarte neplăcute. Nu era un nobil oarecare, ci unul dintre paznicii minei. Mai exact, cel care îl prinsese ajutându-l pe omul cu piciorul rupt și îi făcuse viața un infern.
— Aruncă bățul ăla! porunci nobilul.
Ayun aproape că scăpă toiagul, traume vechi îndemnându-l să-l asculte, însă își aminti la timp unde se afla. Își strânse degetele pe suprafața de bronz, având senzația că îl așteptau chinuri îngrozitoare pentru că ignorase ordinul.
— Măi, măi, în Lhamda nu aveai curajul ăsta, îl ironiză nobilul. Ai uitat ce înseamnă să mă înfrunți, nemernic ce ești?
Lovi din nou stânca cu sulița, iar Ayun tresări a doua oară. Cunoștea atât de bine acel sunet. Totuși, celălalt avea dreptate. Nu mai era în Lhamda, ci în Camastra. Nu mai era pe teritoriul astral, ci pe al lui.
— Nu mă vei învinge în orașul meu, zise, străduindu-se să-și ascundă tremurul din glas.
Amintirea ororilor pe care le îndurase din pricina ființei dinaintea lui încă îl afectau.
— Chiar așa, Ayun Arthan?
Un alt nobil păși de sub coronamentul copacilor. Era mai înalt ca fostul paznic și purta un costum de vânătoare din mătase albastră, țesut cu aur. Pe spate îi atârna o capă cu o lungime potrivită, pentru a nu-i stânjeni mișcările, iar o coroana subțire, aurie, îi ținea părul întunecat. În ochii albi, cu pupile verticale, întunecate, avea un licăr de amuzament. În urma lui stătea Valren, cu o expresie încântată pe chip.
— Tu! șuieră Ayun. Tu... tu...
Nu mai era în stare să-și găsească cuvintele, tremurând din toate încheieturile.
— Nu cred că am avut plăcerea să facem cunoștință cum trebuie, rânji lordul astral. Sunt fratele lui Vallen, Srajo.
El era! El dăduse ordinul care o ucisese pe Rivena. La fel ca în cazul lui Vallen, îl cuprinse o dorință de răzbunare, o sete de sânge ce îi cerea să îl distrugă pe cel din fața sa, fără să îi pese dacă trăia sau murea. Cei doi frați erau cei pe care îi căutase o viață întreagă. Pe unul îl omorâse în Lhamda, dar fapta îl costase scump.
Îl mai văzuse pe Srajo luptând și, chiar și în zilele bune, între ei exista o diferență uriașă de putere. Ayun își calculă rapid șansele. Nobilii nu cunoșteau termenul de onoare, așa că nu se îndoia că îl vor înfrunta împreună. Unul era un maestru în mânuirea suliței, unul era un lord astral care nu primise rolul de general în zadar, iar celălalt era fiul cel mare al regelui Akoholului. Toți trei erau în plină formă, cu mici zgârieturi de pe urma bătăliei. El, în schimb, era epuizat, rănit și singur. Dacă ataca orbește, l-ar fi ucis imediat. Trebuia să tragă de timp. Camastra era mai importantă decât răzbunarea lui. Învățase asta în Lhamda.
— Mox, du-te afară, zboară cât de sus poți și strigă spre vaduh ,,disardo'', îi șopti mesagerului. Înseamnă ,,ajutor''.
— Dar tu? scânci Mox.
— Lasă-mă pe mine! Du-te sau orașul va fi pierdut. Pleacă!
Mox se încordă, apoi se avântă în aer, bătând cu putere din aripile subțiri. Spre norocul lui, nobilii parură să considere că Ayun doar voia să îl salveze pe demon, trimițându-l la adăpost.
— Dacă te predai și mă implori să te iert, sunt dispus să trec cu vederea ce ai făcut în Lhamda, zise Srajo.
— Ah, dar nu mi-ați spus voi că mă veți omorî dacă mint? le-o întoarse Ayun. Dacă fac ceea ce îmi ceri, ar fi o minciună, căci nu regret nimic. Fratele tău a murit ca un prost, maiestate.
Auzindu-i obrăznicia, Srajo zâmbi, însă degetele i se întreptară spre pământ. Brusc, mai multe țepușe formate din piatră țâșniră, iar Ayun se aruncă într-o parte. Una mai mică izbuti să îi străpungă glezna și căzu pe iarba moale din luminiș. Știind că avea doar câteva clipe la dispoziție, lovi cu toiagul țepușa și își scoase din picior ce mai rămăsese din ea, icnind de durere, apoi chemă magia de vindecare. Puterea vrăjii, cu mult mai mare, îi tămădui rana suficient cât să se poată ridica. Nici nu apucă să termine, că Valren se și năpusti asupra lui, mânuind o sabie cu mâner argintiu. Gardianul sări în picioare și blocă atacul cu toiagul, iar pasărea de lumină, apărută din senin, îi sfâșie spatele celuilalt.
Lordul astral blestemă și se răsuci, țintind zburatoarea, care se îndepărtase deja, dar Srajo intră și el în luptă. Sabia lui crestă suprafața de bronz a toiagului, pe care Ayun îl menținu cu greu. Nobilul rânji și îl izbi cu piciorul în vechea rană, trântindu-l la pământ. Urlă de durere, încleștându-și mâna pe abdomen și simțind cum hainele i se umezeau din pricina sângelui.
Srajo veni deasupra lui și înălță sabia, pregătit să pună capăt luptei. Gardianul nu se mișcă. De sus, din văzduh, pasărea de lumină coborî în picaj. Prințul avea să moară înainte să lovească. Deodată, fostul paznic păși între zburătoare și lordul astral, ridicând sulița.
Ayun închise ochii, știind că nu mai avea nicio șansă să se ferească sau să își distrugă forma astrală. Apoi se întâmplară mai multe lucruri. În locul unui atac mortal, simți doar o durere aprinsă în umărul stâng, îl auzi pe Srajo blestemând, apoi cineva țipă și ceva căzu pe jos.
Pasărea de lumină, cu ciocul însângerat, se izbise de pământ, izbutind să îi străpungă și palma lordului astral. Fostul paznic strigă din toate puterile, țînându-și mâna stângă pe cea dreaptă. Sau pe ce mai rămăsese, căci îi fusese retezată de la încheietură. Nevenindu-i să creadă, Ayun înălță privirea și îl zări pe Hachyro, care își legăna cozile, sângele lucind pe tăișul uneia.
— Mox a avut dreptate când ne-a spus că ai dat de necaz.
Lynn îl apucă de braț, ridicându-l în picioare. Micul demon nu îi însoțea, ceea ce însemna că luase în serios misiunea pe care gardianul i-o dăduse. Totuși, asta nu îl împiedicase să îi trimită pe cei doi în ajutorul lui. Nu erau în cea mai bună formă, căci fuseseră răniți la rândul lor, însă încă mai erau în stare să lupte. Ca și el.
Rânjind, Srajo își distanță mâinile, iar între palmele sale luă formă o minge arzătoare, alcătuită din flăcări. Era de dimensiuni reduse, însă Ayun mai văzuse acea vrajă și îi cunoștea prea bine efectele. Înălță toiagul, hotărât să riște totul pentru a o opri, însă Hachyro îl îmbrânci, mai să-l trântească peste Lynn.
— Nu-mi stați în cale!
Mingea de foc porni spre ei precum un proiectil tăcut și mortal. Ayun își acoperi capul din instinct, nemaiavând timp să invoce scutul, însă Hachyro nu avea nevoie de el. Își încrucișă cozile și lovi cu toată forța în minge, pur și simplu spulberând-o. Vraja explodă în valuri de flăcări, ce alunecară pe lângă ei fără a le face vreun rău.
— Mai lucrează la tehnică, bombăni Lynn, uitându-se spre propria coadă, al cărei vârf era pârlit bine.
— Nu știam că ai o asemenea abilitate, zise Ayun, uimit.
Arsianul nu deținea nicio picătură de sânge magic și, cu toate astea, izbutise să înlăture atacul cu ușurință.
— Nici eu, mărturisi Hachyro. Am descoperit-o când...
Nu mai apucă să îi povestească, răsucindu-se pentru a para sabia lui Srajo. Văzând că nu funcționa magia, lordul astral se avântă într-o luptă fizică. Fostul paznic se năpusti asupra lui Lynn, iar Vralen se duelă cu Ayun, care îi făcea față cu greu. Chiar și cu un singur rival se descurca cu mare dificultate, rănile stânjenindu-i mișcările.
— Ai făcut o mare greșeală când ne-ai trădat pentru scursurile astea, mârâi Vralen, izbind tăișul sabiei de toiagul de bronz. Purtați o bătălie pierdută!
Ayun vru să-i răspundă, dar altceva îi atrase atenția. Lynn tocmai făcuse cel mai neghiob lucru cu putință: își aruncase sabia după inamicul său, ratându-l la mustață. Nobilul izbucni în râs și înălță sulița, dar, tocmai pe când se pregătea să dea lovitura fatală, tăișul spadei îi țâșni prin piept. Ieșind din trupul celui ucis, arma pluti prin aer, vibrând, iar yokaiul o luă de mâner. Kolibri își regăsise stăpânul de drept.
De cealaltă parte, Hachyro nu avea la fel de mult noroc. Srajo îi lăsase o tăietură adâncă la șold, care sângera de zor. Gâfâia, iar cozile sale nu mai aveau iuțeala obișnuită.
— Unde te uiți?
Vralen atacă cu o forță neașteptată, zburându-i din mână toiagul lui Ayun. Acesta făcu un salt în spate, lângă Lynn.
— Îmi poți obține câteva clipe? îi șopti yokaiului, fără vreo intenție de a-și recupera arma.
— Bineînțeles, zise Lynn.
Bănuia că celălalt își dorea cu disperare o mică pauză. Ayun nu-i oferi explicații și ignoră și strigătele lordului astral, care îl numea laș. Închise ochii, punându-și toată încrederea în tovarășii săi. Simțea apăsarea unor prezențe stranii, ce dădeau târcoale prin apropiere, iar ele erau, pentru moment, tot ce conta. Își ridică brațul drept spre tavanul deschis, iar două păsări de lumină se materializară de o parte și de alta a lui. În loc să atace, începură să zboare în jurul său, din ce în ce mai repede, iar strălucirea lor devenea tot mai intensă. Menținerea lor îl epuiza, dar o altă magie o atinse pe a sa, oferindu-i energia care îi lipsea. Era o susținere slabă, însă constantă, și își dădu seama că însăși Camastra i-o oferea. Își strânse degetele în pumn, iar păsările țâșniră spre cer și explodară atât de puternic, încât avură senzația că un al doilea soare tocmai apăruse deasupra lor.
Epuizat, gardianul se lăsă într-un genunchi, respirând sacadat. Lynn și Hachyro veniră de o parte și de alta a lui, încordați și agitați. În luminiș sosiră alți nobili, în număr de câteva zeci, cu sulițe și arcuri pregătite, iar în mâinile unora sclipeau vrăji.
— Predați-vă și vă voi lăsa în viață, zise Srajo, cu sabia îndreptată spre ei.
— Și să ajungem iar în Lhamda? mârâi Lynn. Mai bine murim.
— Nu înainte de a lua și câțiva ticăloși cu noi, șuieră Hachyro.
Înainte de a se năpusti într-un nou și ultim atac, Ayun întinse brațul în lateral, făcându-le semn să rămână pe loc. Se ridică cu greu, abia mai ținându-se pe picioare, însă ochii îi sclipeau când întâlni privirea lordului astral.
— Ați pierdut.
Declarația lui stârni hohote de râs din rândul inamicilor, însă gardianul îi urmări liniștit.
— Ai luat-o razna, zise Srajo, râzând la rândul său.
— Camastra nu a fost și nu va fi cucerită niciodată, continuă Ayun. Știi de ce?
Judecând după expresiile celor doi care îl însoțeau, gardianul era convins că și aceștia împărtășeau părerea lui Srajo, considerându-l complet nebun.
— De ce? zise lordul astral, ridicând brațul pentru a da comanda de atac.
Ayun rânji cu răutate.
— Pentru că cerurile îi sunt adevărații gardieni!
Chemați parcă de o comandă nerostită, marakaii se pogorâră din văzduh, cu țipete înfiorătoare. La zărirea invadatorilor, nici măcar nu își încetiniră avântul, ghearele și ciocul nedând greș în momentul în care atacară. În doar câteva clipe, iarba luminișului era scăldată de sânge, iar urletele răsunau în toată peștera. Uriașele păsări soseau într-un șir nesfârșit și se repezeau pe culoare, în ciuda mărimii lor, împânzind întreg orașul. În mijlocul stolui, ușor de recunoscut după penajul alb, se afla însăși regina. Zbura cu dificultate, cu aripa dreaptă rănită, dar asta nu o împiedica să își protejeze poporul.
Apoi ceva ateriză în inima luminișului, făcând pământul să se cutremure. O făptură la fel de maiestuoasă precum marakaii, însă totodată atât de diferită de ei. Solzii argintii îi sclipeau în lumina soarelui, iar un firișor de fum îi ieși pe nări. Între coarnele de pe cap se afla Mox, care fluieră spre ei. Lynn înghiți în sec, recunoscând imediat dragonul, dar ceilalți doi nu îi împărtășeau teama.
— Haide, e în regulă, zise Ayun, în timp ce Hachyro se cățăra deja pe spinarea lui Nileve. Se controlează mult mai bine acum!
Arsianul se aplecă să-l ajute să se urce și, după o lungă ezitare, Lynn îi urmă. Cu un răget cumplit, Nileve se avântă pe urmele marakailor. Oriunde vedea nobili, își căsca larg botul, vărsând torente de flăcări asupra lor și semănând infernul. Mult prea preocupate să își recupereze orașul, păsările nu îi acordau nicio atenție. Curând, puținii inamici rămași în viață încercau cu disperare să se retragă, cu giganții prădători pe urme.
— Nileve!
Un strigăt sincer, atât de deosebit de vocile grosolane din jur, ajunse până la dragonul argintiu. La mai mulți metri sub ei, Aralla le făcea cu mâna. Avea câteva tăieturi pe brațe și pe umăr, precum și o vânătaie urâtă pe obraz, însă nimic grav. Rotindu-se prin aer de câteva ori, Nileve se lăsă tot mai jos, până ce reuși să aterizeze pe cele patru picioare puternice, apoi se așeză pe burtă, permițându-le pasagerilor săi să se dea jos.
Când Ayun și Hachyro coborâră, Aralla se aruncă asupra lor cu o forță ce aproape că îi dărâmă, prinzandu-i într-o îmbrățișare sufocantă.
— Să nu mai plecați niciodată așa! începu să strige, iar lacrimile îi curgeau de zor. Puteați să muriți și nu aș fi știut nimic!
— Am... am avut un motiv bun! murmură Ayun, pe jumătate impresionat de gestul prințesei, pe jumătate amuzat de starea lui Hachyro, care era complet confuz.
— Nu-mi pasă de niciun motiv! zise Aralla. Ce motiv poate fi atât de important încât să vă riscați viețile?
Gardianul era surprins de tot ceea ce auzea. Nu bănuise că fata ținea atât de mult la ei.
— Aralla, este aici cineva care vrea să te vadă.
Cu mișcări blânde, o sili să le dea drumul, apoi amândoi se dădură într-o parte. Lynn, care coborâse de pe spatele dragonului, o privi stânjenit.
— Eh, cred că nu mi-ai dus dorul prea mult.
Aralla se holbă la el cu un aer pierdut, de parcă s-ar fi îndoit serios că ceea ce vedea era adevărat. Ayun o împinse ușor spre el, iar imboldul lui fu suficient pentru prințesă, care o luă la fugă și se repzi spre yokai. Nu fu capabilă să-i spună niciun cuvânt, iar el se trezi cu ea plângând în hohote în brațele sale.
Un sunet ciudat, ascuțit, îi făcu să tresară, și realizară că Nileve îl scosese. Încă în forma ei reală, scotea niște scâncete prelungi și își dădură seama că plângea, împărtășind fericirea surorii ei. Ayun își lăsă mâna pe una dintre aripile ei, privindu-i pe cei doi. Era rănit și obosit, însă zâmbea din toată inima. Lângă el, Hachyro avea o expresie ciudată. Se încruntă, de parcă întreaga scenă l-ar fi deranjat și, cu o zvâcnire a cozilor, sări peste piciorul dragonului și dispăru în întuneric.
Nileve întoarse capul după el, apoi decise că nu îi păsa. Uitând că încă nu își recăpătase înfățișarea umană, își întinse ambele labe. Ayun încremeni când ghearele ei îl prinseră, trăgându-l spre Lynn și Aralla, și toți trei se pomeniră captivi într-o îmbrățișare solzoasă și dură. Începură să râdă din suflet, fericiți pentru prima dată după atât de mult timp.