Arisadis Vol.2 - Pasărea astrală

Capitolul 14 - Tărâmul de dincolo de flăcări

— Ce e Solstițiul ăsta? întrebă Aralla, curioasă.

— Și, mai ales, când e? adăugă Hachyro, nu la fel de entuziasmat. Timpul nostru este limitat și, în caz că ați uitat, nu suntem singuri în cursa asta.

Se aflau într-o dumbravă asemănătoare cu cea în care vorbiseră cu Fiarno, dar ceva mai mică. Afară se întunecase, așa că lumina provenea atât de la stelele care se zăreau printr-o gaură făcută în tavanul peșterii, cât și de la focul care ardea netulburat. Câteva fâșii de carne, înfipte în niște bețe, se prăjeau, atent supravegheate de Nileve. Când și când, se mai apropia câte un dayokai, atras de mirosul neobișnuit, însă se îndepărta destul de repede. Asemeni demonilor, nici locuitorii Camastrei nu pricepeau de ce trebuia gătită mâncarea. Sabia lui Kolibri stătea pe iarba moale, alături de Aralla, cu un aer nevinovat.

— Are loc în șapte zile, le zise Ayun, relaxat. Se spune că, în noaptea primului Solstițiu, Lumea a Patra și-a deschis granițele pentru a permite vieții să existe. Drept recunoștință, magia de pretutindeni se intensifică. Va ține loc atât de foame, cât și de sete, și nicio fiară nu va simți nevoia să vâneze. Se vor crea conexiuni între toate neamurile și Lumea va deveni o singură ființă. Este un fenomen unic, care merită văzut.

— Vor exista și fete frumoase? nu pierdu Rillon prilejul să întrebe.

Aralla își dădu ochii peste cap, însă gardianul zâmbi.

— Da, dar nu te sfătuiesc să le faci curte. O femelă dayokai poate considera oricând că ești mai potrivit să-i fii cină decât partener.

Cavalerul se înfioră și nu mai zise nimic. Evident, informația nu-i picase bine. Mox se sui pe umărul lui Ayun, adulmecând pofticios carnea.

— Chiar așa este sau l-ai mințit? șopti mesagerul, astfel încât doar acesta să-l audă.

— Nu știu, mărturisi celălalt. Exceptându-mă pe mine, nu s-a mai întâmplat ca neamul meu să se amestece cu alte popoare.

Cât mâncară, vorbiră despre tot felul de nimicuri. Deși Aralla îi tot arunca priviri pe furiș, Ayun se comportă normal, râzând și glumind cu ei, deși pe o notă cam forțată. După ce terminară masa și gardianul îi asigură că erau în deplină siguranță, se culcară, doborâți de oboseala acumulată pe drum. Pentru prima dată de când plecaseră din Madran, puteau dormi în voie, fără să mai aibă nevoie de strajă.

Era trecut de miezul, când Fiarno își înălță privirea, stând în același loc în care o lăsaseră. Auzul ei fin îi permitea să prindă și cel mai neînsemnat sunet, astfel că pașii care se apropiau nu o luară prin surprindere. Se așeză comod pe un pat de frunze, folosind trunchiul unui arbore drept spătar.

— N-ai încredere în cuvântul meu?

Lăsă întrebarea să plutească în aer și așteptă până ce Ayun ajunse în cercul de lumină descris de strălucirea astrelor. Toată voia bună pe care o afișase în preajma prietenilor săi dispăruse cu desăvârșire.

— Nu pentru asta am venit, răspunse el simplu.

Se opri la o distanță de câțiva metri de ea, urmărindu-i cu atenție reacțiile. Dacă regina alegea să îl izgonească, era silit să plece, însă Fiarno își ridică sprâncenele, făcându-i semn că îi permitea să vorbească.

— Când am deschis Trecerea către Lumea a Patra, am atins existența Ultimei Lumi, începu gardianul, alegându-și cuvintele cu grijă. Am auzit glasurile morților.