Arisadis Vol.2 - Pasărea astrală

Capitolul 11 - Magia celei de-a Patra Lumi

O linie firavă străpungea bezna, vestind răsăritul. Norii de furtună se risipiseră, însă vântul încă bătea cu putere, agitând marea. Nileve zbura foarte jos, astfel că stropii reci ai valurilor îi biciuiau pe pasagerii săi.

— Ayun, ajunge! zise Aralla îngrijorată.

Gardianul nu răspunse. Scutul încă plutea în urma lor, o suprafață invizibilă și rezistentă. Îl menținuse întreaga noapte, iar Hachyro scrutase întunericul, de parcă s-ar fi așteptat să izbucnească o luptă în orice clipă. Amândoi erau încordați și agitați, așa cum nu le stătea în fire. Stăpânirea de sine de care dăduseră dovadă pe corabie dispăruse cu desăvârșire.

Silueta lui Kolibri se materializă pe coada dragonului. Curenții de aer nu o afectau în vreun fel și își încrucișă brațele, indicând cu bărbia ceva aflat în față.

— Înaintea noastră sunt câteva insule pustii! Ayun, după ce vom ateriza, vei deschide Trecerea imediat!

Nu era un sfat sau o rugăminte, ci o poruncă. Deși nu îi era pe plac ordinul, acesta nu îl contestă și încuviință. Mox se uita când la unul, când la altul, și puse întrebarea care îi măcina pe toți:

— Cine era cel de pe corabie? Cel de care v-ați speriat tu și Hachyro?

Arsianul îi aruncă o privire atât de cruntă, încât micul demon scânci speriat și se ascunse în spatele gardianului. Ayun îl mângâie ușor pe cap. Mereu crezuse că, în clipa în care îl va revedea pe nobilul de pe vas, dacă avea să se întâmple vreodată, va fi cuprins de ură și de o sete de sânge. În schimb, fusese paralizat de frică. La rândul său, lordul astral îl cunoștea mai bine ca oricine altcineva, chiar mai bine decât Hachyro. Cumva, îl liniștea faptul că fusese capabil să pună siguranța celor din jurul lui mai presus de propriile dorințe de răzbunare.

— Ceea ce m-a speriat a fost că... nu v-aș fi putut apăra, spuse cu o voce slabă. Nu era un nobil oarecare, ci...

— Regele lor, mai exact, încheie Hachyro.

Renunțase la mânie, semn că nu intenționa să continue cearta cu vechiul său tovarăș. Rillon, care încă avea de furcă cu stomacul său sensibil, se încruntă, neîmpărtășind groaza Arallei și a lui Mox.

— Adică el este cel căruia i-ați ucis fiul. Voia să se răzbune?

— Nu cred, zise Ayun. A fost tot timpul pe corabie, cu noi, și a avut numeroase ocazii să mă atace. Dar n-a făcut-o.

Și-ar fi dorit ca el să fi fost unica țintă a regelui. Atunci l-ar fi înfruntat singur, indiferent de costuri. Pentru moment, tot ce conta erau prietenii săi, care erau în mare pericol, căci însuși regele Akoholului pornise pe urmele lor. Pentru a-i proteja, își punea toate speranțele în Camastra. Poate că nu era în relații prea bune cu cei din neamul său, însă orice dayokai își apăra teritoriul cu îndârjire. Îl chinuia un sentiment de vinovăție pentru ceea ce plănuia, dar nu avea de ales. Se va baza pe propria familie pentru a-i salva pe cei dragi lui.

O vreme îndelungată, niciunul nu mai vorbi. Soarele se înălța tot mai sus pe cer și, curând, se ivi și insula despre care pomenise Kolibri. Era mai mult un petic de pământ ce se întindea pe câțiva kilometri, cu un relief stâncos. Cel mai probabil făcuse parte dintr-un lanț muntos subacvatic, care ieșise la suprafață. Dându-i ocol, găsiră și o plajă micuță, nisipoasă.

Ayun inspiră adânc, alungându-și gândurile și pregătindu-se pentru Trecere. Avea o singură șansă și nu o putea rata. Apoi zări o sclipire de magie sub ei. Scutul din urma lor dispăru doar pentru a reapărea dedesubt, dar atacul îl sparse într-o clipă. Patru săgeți de lumină, precum cele de pe corabie, țâșniră spre cer, străpungând una dintre aripile lui Nileve. Răgetul ei le făcu urechile să țiuie, în timp ce lăsa dâre de sânge prin aer. Bătea disperată din aripa rămasă, însă pierdea din înălțime rapid și se prăvălea spre plajă. Ceilalți se agățau de spinii de pe spatele ei, iar cerul și pământul își tot schimbau locurile.