Chapter 12 - I hope it's you!

266 26 0
                                    

Chapter 12

I hope it's you!

          ...în ceeea ce privește relația noastră, cred că a început de la primul rând scris în scrisoarea pe care tocmai am expediato. Mă aflu în fața peronului și mă holbez la caricaturile expuse de-a lungul culoarului, însă gândul îmi zboară mult mai departe de lume fizică, mai exact, încerc să-mi creionez în minte chipul lui nebunesc de dulce.

          Știu, pare o prostie gândind acest lucru, dar nu pot omite ceea ce este adevărat într-o oarecare măsură. Pare o nebunie!

          Nu știu cine este cu exactitate acest suflet uman; dar el este cel care m-a ascultat mereu în cele mai grele momente  din viața mea; a fost acolo când nimeni nu a făcut-o, pentru toate acele ore pierdute în șir, fără nici-un folos, el a văzut în mine acea speranță pe care eu nu o sesizasem niciodată, între noi fie vorba, nu înțeleg nici acum, dar simt că mă îndrăgostesc de misteriosul meu corespondent de scrisori.

          Ce complicată este viață! Sper să nu fie și această relație pe care am așteptat-o dintotdeauna. Sper la ce este mai bun din toată această idilă.

                                                                   Cu drag, un amic!

          Au trecut trei săptămâni de când am trimis ultimele scrisori, nu am așteptări referitori la aceste lucruri, dar...dacă există o șansă cât de mică sunt dispus să mă agăț de ea; oare e posibil așa ceva?

          Încerc să împăturesc ziarul luat cu câteva minute înainte să mă așez pe una dintre băncile metroului, care pornii repede. Era o beznă totală, iar micii fulgi de nea zburdau copilăresc peste majoritatea peisajului orăşenesc care mă izbii total, odată cu părăsirea întunericul tunelului subteran, fiind asemenea unui jet de apă rece peste toate reveriile mele.

         În ultima vreme mă refugiasem tot mai des în acelea trăiri desprinse din filele albe ale unui caiet, care îmi redactasem fidel fiecare trăire lăuntrică și zbucium naiv. Chiar mă simt un copil în contrast cu vârsta timpului, chiar dacă sunt un tânăr ștrengar, poate neajutorat uneori. 

          - Este ocupat acel scaun?, mă smulse din  gândurile mele vocea lui caldă, în timp ce ochii lui albaștrii mă priveau veseli.

          Era un tânăr înalt, cred că  1,73 cm, șaten, iar după uniforma pe care o purta studia la Hyruka  University. Îmi adunai bagajul de pe celălalt scaun și îi alocai un zâmbet tandru.   

          - Nu, nu este!, răspunsă-i în cele din urmă.

          - Îi sunt recunoscător!, continuă printr-un surâs nevinovat.

          Mă afundai într-un târziu în lecturarea celui de-al doilea volum din cartea scriitorului meu favorit, care evident mă ajuta să mă desprind de toată mizeria din ultima lună. Îmi făcui un semn la pagina la care rămăsesem și alocai o nouă privirea tabloului iernatic, ce se picta dincolo de geamul metroului.

          - Ce  citești?, mă întrebă el din nou.

          -  ”Stăpânul meu, vampirul”!, îl informai eu.

          - Vampiri, deci?, râse înfundat el.

          - Ce este atât de amuzant?, surprins de reacția lui.

          - Pentru început!, făcu o pauza în care continuă să mă privească tăcut, apoi continuă pe același ton calm. Mă  numesc Hayate Nezha, și eu sunt autorul cărții din mâinile tale.

          Totul de prefăcu în mii de cioburi, sfărmându-se asemenea unor părți dintr-o oglindă veche, uzată de timp.  Nu-mi puteam crede urechilor ce tocmai auzesem, iar pe deasupra era destul de tânăr, în comparație cu modul în care mi-l imaginasem eu. Eram de-a dreptul șocat, nu era cu putință așa ceva, și totuși era real.  

          - Tu ești... ce?, mă holbai  la el nedumerit.

          - Desigur!, continuă Hayate. Sunt mai mult decât bucuros să întâlnesc cititori ai cărții mele..., mă survolă cu privirea lui artică. În regulă, eu trebuie să cobor aici, mi-a părut bine să vorbim, sper să ne mai vedem!, mă salută din două degete și se pierdu pe ușile deschise ale metroului.

            - Ce naiba a mai fost si asta?, mă întrebai însă-mi.

          Îmi strânsă-i lucrurile în rucsac și mă ridicai de pe sacunul din plastic, rezemându-mă cu spatele de una dintre barele din vecinătatea ușilor.  Mai aveam doar câteva minute până la stația unde aveam să cobor. Deschisă-i pentru câteva clipe cartea, dar privii uimit micul mesaj scris pe prima pagină a acestea:

” Ne vedem în treizeci de minute.

Să fii acolo, nu mă lăsa să te aștept... ah!, să nu uit;

ne vedem în fața liceului tău.

Hayate.”

           - Ce drac...!, mă grăbii să cobor din vagon, în timp ce ușile se închiseră în urma mea.  Era o nebunie totală, iar acest necunoscut mă chemase la o întâlnire în miez de noapte. Doream să-l revăd, dar partea mea rațională mă îndemna să nu fac acest pas necugetat, dar cine mai ascultă în ultima vreme de rațiune; eu unul nu mai fac asta, nu acum...

          Mă îndreptai spre unul dintre taxiuri și pornii spre Yokohama, liceul unde învățam  de trei ani, după ce tatăl meu primise postul de inspector. Nu doream decât să înțeleg toată această poveste macabră și care nu-mi dădea pace. De cum intrai pe poarta liceului, surprins că aceasta era încă deschisă, îl zării pe una dintre băncile din lemn, lângă un cireș bătrân, fiind cel lângă care mă refugiam adesea, dorind să fiu singur cu gândurile mele.

          - Ce înseamnă toate aceste lucruri?, mă apropiai de locul unde se afla el.

          - Vino!, mă îndemnă Hayate prind-un semn făcut din mână. Așază-te lângă mine.

          - Prefer să rămân în picioare!, iritat eu.

          - Uite!, îmi întinse o bucată de hârtie albă.

          - Ce este asta?, bombănii eu.

          - Citește te rog!, mă rugă Hayate. Citește măcar...

          - Cum naiba a ajuns asta la tine?, mă încruntai.

          - Tu mi-ai trimis-o blegule!, râse Hayate.

          - Nu cred că am făcut asta, nu este posibil?!, continuai eu pe același ton. Doar dacă nu cumva ești...

          -  Da sunt!, îi confirmă bănuiala. Ryuu!, își continuă fraza. Am venit pentru tine, făcu o pauză cât să-și tragă răsuflarea. Tu ești motivul pentru care eu sunt acum aici, sunt real!

          - Nu înțeleg?, mă așezai pe aceeași bancă cu el, însă nu înainte de-a îndepărta un strat mic de zăpadă.

          - Nu este nimic de neînțeles!, surâse el.

          - Atunci?, continua-i să-l fixez cu privirea mea verde. Ce este?

          - Începutul unei poveștii de iubire, îngerul meu!, mă cuprinse în brațele lui ferme. Permite-mi să te învăț să visezi, lasă-mă să-ți arăt că lumea nu este atât de rea pe cât crezi..., mă sărută pe frunte. Acordă-mi șansa de a te învăța primul ” te iubesc!”.

          - Nu știu cum să fac asta!, mă eschivai.

          - Ai încrede!, mă completă el. Doar ai încredere...

I want you for me! [Boyxboy]  FINISHEDWhere stories live. Discover now