Lunile lui Jupiter√

35. #Io (Epilog4)

35.

― Deci soțul tău își adaugă un nume în fiecare an, de ziua lui?

― Da, confirmă Io, amestecând în cana cu ceai de pe masă.

― Acum câte nume are? fu curioasă noua vecină de alături.

O invitase ca să fie politicoasă. Nu se gândise că s-ar putea să o sperie.

― Treizeci și patru. Plus Marian. Dar pe ăla niciodată nu-l menționează.

― Și îi știi toate cele treizeci și patru de nume?

Vecina avea părul albastru și purta un trening roz.

― Hulio César Olivo Alberto Jorge Enrique Tito Humberto Gilberto Justin Lucas Fabian Blas Narciso Estrada Hector Esteban Maximo Jesus Bartolome Carlos Carrera Pablito Alfonso Natalio Edgardo Aimar Egidio Hugo Gabriel Samuel Ramon Domingo Leonardo.

I se răcise deja ceaiul în cană.

Ratase vreun nume? Nu credea, dar tot ce era posibil cu un Marian pe post de soț.

― Cum de i-ai reținut toate cele treizeci și patru de nume? Abia dacă îmi aduc aminte ce am făcut ieri.

― Memo Plus ajută mult.

― Oh.

Vecina-cea-nouă-fără-de-nume-sau importanță se uită cu interes pe pereți. Se aflau multe poze în ramă agățate pe aceștia: un bărbat cu o mustață și barbișon tatuate ținea în mâini un bebeluș durduliu, altă imagine prezenta două fetițe în cutia cu nisip, alta era cu una din cele două fetițe cu o pereche de chiloți cu steagul americii, vârâți pe cap și un fund de bucătărie pe post de scut, într-o poziție de luptă, într-alta, cealaltă fetiță, de data asta adolescentă, măturând de zor o mătură.

Hmmm...

Oare mai avea timp să o șteargă de acolo țipând ca orice altă persoană normală?

Prea târziu.

― Cum te-ai cunoscut cu acest Marian Altreisprezecelea?

Povestea era foarte dubioasă de fapt. Se plimba pur și simplu pe coridoarele facultății de grafică și design, în cele câteva minute libere din iad, când hop! și el. I-a făcut mii de declarații de dragoste și i-a contemplat frumusețea „europiecă". Nu a lăsat-o în pace până nu a acceptat o întâlnire cu el.

Îi cântase chiar o serenadă în fața ușii de la cămin.

Trei nopți la rând până dimineața.

În a treia noapte a fost luat de poliție.

Lui Io i s-a părut absolut romantic și palpitant. Mai ales când un bărbat cu mustăți tatuate o făcea.

Pe atunci încă îl mai jelea din plin pe Owen. În onoarea lui a creat un personaj de benzi desenate propriu, care îi purta numele. Ca și originalul, și acel Owen Beta era îndrăgostit de cea mai bună prietenă chioară.

Dar acel Owen va avea curajul să-i spună fetei ce simte pentru ea.

Când îi crease povestea și costumul, se gândise de fiecare dată dacă lui Owen i-ar fi plăcut.

Oare era ceva în neregulă cu ea dacă singurul personaj interesant și bine gândit era inspirat după cel mai bun prieten al ei, mort de douăzeci și doi de ani? Foarte posibil.

― Nu îmi amintesc.

Mincinosul roade osul.

― Memo plus te ajută doar la reținerea a treizeci și opt de nume de origine spaniolă? Sau amintirile cu soți ciudați sunt vreo excepție?

― Mi-a cântat serenade până l-a săltat poliția.

― Romantic, îi spuse Vecina-cea-nouă-fără-de-nume-sau importanță după o pauză lungă.

Trebuia să fugă de acolo când avusese ocazia.

― Și cu copii cum stai? Eu am un băiat, Lamda, și un o fată, Kappa. Kappa are doar șase ani și visează să devină astronaut. E atât de precoce. Lamba are șaptisprezece ani și tinde să devină un mare om de știință.

― Ce nume ciudat au.

― E vina tatălui lor, se scuză Vecina-cea-nouă-fără-de-nume-sau importanță. Îi plac foarte mult literele grecești.

― Eu am două fete. Elara și Adrastea.

― Pe bune că tu m-ai judecat?

― Ai dreptate.

― Tu ce scuză ai, Io Altreisprezecelea?

― Tradiție ciudată de familie. Elara are șaisprezece ani și vrea să se facă supererou cu acte în regulă. Slavă Cerului că avem ceva bani!

„Ia nu mai zi!" fu primul gând al Vecinei-cele-noi-fără-de-nume-sau importanță.

Casa arăta ca un bloc turn cu acoperiș (jumătate din el decorat în stil tradițional spaniol, iar cealaltă jumătate plină ochi de obiecte cu supereroi). Chiar acum beau ceaiul dintr-o cană cu Superman, așezate pe scaune Ironman.

Aveau și un majordom pe nume Chuck, dar toți îi spuneau Albert.

― Celălalt copil este Adrastea și are paisprezece ani. Îi place să fie totul curat.

Îi plăcea atât de tare să facă ordine, că spală până și sticlele soluțiilor de curățat. Iar în dimineața aceia de început de toamnă. Adrastea ieșise în oraș purtând după ea mănuși de plastic, roz și cărând după ea, într-o servietă etanșă sticle ți spray-uri, un mini aspirator și câteva cârpe de praf.

Bună modalitate de a-ți cheltui averea.

― Ce fată harnică!

― Cu siguranță. Chelia lui Albert nu a mai strălucit de mult timp atât de tare.

― Încântător.

Peste câteva zile voi scrie și epilogul. Yay!