Era supărată. Foarte supărată. Cum îndrăzneau surorile sale să-i jignească stilul vestimentar atât de unic, de incomparabil și de perfect? Erau atât de încuiate și de invidioase pe originalitatea sa.
Adică cine l-ar fi putut întrece pe Miraculosul Stevee? Avea plasticul roz pal, coama verde și ochii negri de cărbune. Și era atât de specială când purta acel machiaj anvangardist. Niciodată nu ieșea din casă fără un machiaj elaborat care îi acoperea întreaga față și îi ascundea trăsăturile. Niciodată nu pleca din dormitor fără „mască".
Se simțea expusă fără ea.
De parcă lumea ar fi putut să o devoreze, dacă nu purta toate acele straturi de vopsea pentru față. Probabil că nu era așa, dar nu dorea să riște. Nu-i plăcea să riște.
Acum chipul său purta o nuanță foarte interesantă de albastru marin. Albastrul era culoarea sa favorită. O prindea. Deși, ca să fie sinceră, toate culorile o prindeau bine. Era brunetă, așa că posibilitățile erau nelimitate. Uneori i se părea că faptul de a nu fi brunet era o nedreptate.
În safiriul extraterestu al pielii înotau aproximativ cinci peștișori aurii, desigur tot pictați cu migală în acea dimineață de sfârșit de vară. Micile vietăți îi luaseră puțin mai mult timp, deoarece voia să arate de parcă ar fi fost vii. Fiecare solz și membrană.
Îi lua aproximativ jumătate de oră. Dar merita. Întodeauna merita.
Ieri își desenase chipul astfel încât să semene cu o pisică vărgată. Foarte ciudată trecerea bruscă de la feline flămânzi, la peștișori, dar se simțise acvatică.
În lumina puternică a razelor de soare, peștișorii străluceau cu o sclipire aparte. Vie.
Oamenii se uitau la ea și îi plăcea. Era o zeiță a bunului gust printre acei muritori de rând care purtau haine înebunitor de comune. De parcă toți se vorbiseră înainte pe la spatele ei ca să se îmbrace la fel mereu și mereu și mereu.
Adică mereu plictisitor, anost și depresiv.
Voia o schimbare.
Voia să schimbe lumea.
Voia să schimbe mentalități.
Începând cu surorile sale.
Cel puțin astea erau dorințele ei când traversa în viteză a nu știu câta stradă (privită ca un monument istoric) pentru a ajunge la fast food-ul său preferat. Mâncarea o ajuta să uite.
Oricum uitase pentru ce se certaseră.
YOU ARE READING
Lunile lui Jupiter√
HumorO curte normală, cu o mașină normală parcată într-un garaj normal, care avea pitici de grădină normali și o minge parțial dezumflată normală. Nimic deosebit care să atragă atenția unui om oarecare, ce ar fi trecut în pas moale sau cu m...
