O curte normală, cu o mașină normală parcată într-un garaj normal, care avea pitici de grădină normali și o minge parțial dezumflată normală.
Nimic deosebit care să atragă atenția unui om oarecare, ce ar fi trecut în pas moale sau cu m...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
33. #Callisto (Epilog2)
Într-o zi de joi, spre prânz...
― Cylenne, nu mai fă fițe și mișcă-ți bețele alea pe care ții morțiș să le numești picioare odată că nu avem toată ziua, izbucni Callisto.
În mall, o mie de ochi se îndreptară nemilos, ca niște raze X spre familia Holt, formată simbolic dintr-un tată numit Mark, cu picioarele mult prea mari, de profesie mim, cu fațan întotdeauna acoperită de o pungă de hârtie, pe care erau desenați simbolic doi ochi și un zâmbet strâmb; dintr-o mamă pe nume Callisto, reporter de investigație la un ziar local, numită simbolic „Azilul de mirosuri din Alberta", cu o fobie dubioasă și neînțeleasă de umanitate pentru volane; și Cylenne, o adolescentă răsfățată, de optisprezece ani, cu fobie de oi și o pasiune ciudată pentru numărul de pași făcuți pe parcursul unei zile.
― Am făcut deja cei zece mii de pași, îi răspunse Cylenne prompt. Nu mai mișc niciun pas până mâine, părinți comuniști și neînțelegători ce sunteți!
― Vorbești serios? întrebă surprins Mark.
― Vorbește serios, îi confirmă Callisto încruntată.
― Nu aveți decât să mă luați pe sus. Nu mai mișc niciun mușchi.
Pauză.
― E mai încăpățânată ca veverița aia idioată din Ice Age.
― Cu siguranță.
― O luăm pe sus? întrebă bărbatul după cinci minute de tăcere cumplită, în care fiica lor nu schiță niciun gest.
Părea să mediteze, deși niciunul dintre ei nu înțelegea cum anume ar fi putut face asta. Erau în mijlocul unui mall uriaș, înconjurați de peste o sută de picioare miriapodice, de cinci polițiști cu mustăți de focă, de o duzină de mirosuri ambientale și de produse noi și de o întreagă turmă de sunete onomatopee.
Deci nu tocmai o atmosferă bună pentru yoga.
― O luăm pe sus.
Își lăsaseră jos pungile de cumpărături, își întinseră copila ca pe o pereche de chiloți, apoi puseră cumpărăturile pe abdomenul ei.
Callisto o apucă de subsioare, iar Mark de picioare.
O seară obișnuită în familia Holt.
Mai trecuseră prin asta și înainte, dar niciodată nu păreau să se obișnuiască de fapt cu hatârul nou apărut din coconul societății al fetei.
Ce avea cu pașii?
Era o nouă modă?
Era un mod de a slăbi folosit de vedetele schiloade de pe întreg globul?
Era o modalitate nou-nouță de a-și enerva părinții?
Posibil.
Cylenne nu protestă. Îi plăcea să fie bălăngănită înainte și înapoi de tatăl ei mim și de mama sa băgăcioasă.
Putea să se obișnuiască cu acea senzație în orice caz.
Câteva minute mai târziu, Cylenne fusese aruncată ca un sac de cartofi pe bancheta din spate a mașinii lor pretențioase, de culoarea iaurtului de capră bengaleză.
― Te iubesc, Mark.
― Și eu te iubesc.
― Și eu vă iubesc, le răspunse cu ecou o voce din îndepărtatul hău al mașinii-iaurt-de-capra-bengaleză.
Callisto își întâlnise prințul pe cap alb la o convenție internațională a mimilor. Pe atunci era o mare fană a acelor acadele-din-filmele-alb-negru umblătoare.
Acolo se plimba și se plimba și se plimba și se plimba și iarăși se plimba. Apoi buuum!
Iată singurul mim care, nu numai că purta o pungă de hârtie pe cap, ci și vorbea.
Dar și cum vorbea!
În rime.
Și în șase limbi străine în același timp.
O limbă pentru fiecare cuvânt din frază.
Slavă Cerului că îl scăpase de acel obicei prost de a fi enervant! Fusese complicat, dar rezultatul fusese de-a dreptul fabulos.
Mai ceva ca spaghetele!
La mulți ani mărilor de pretutindeni! Să aveți o zi minunată!
