Lunile lui Jupiter√

34. #Europa (Epilog3)

34. #Europa (Epilog3)

― Așa, dragii mei copii-care-ați-ajuns-la-vârsta-coșurilor-și-marilor-tufișuri!

― Mama a zis cumva „tufișuri"? întrebă Themisto contrariată. Ce crezi că a vrut să spună? Hmm...

― Chiar vrei să știi?

Themisto rămase blocată câteva minute cu ochii la fratele ei geamăn, Kalyke.

Oare chiar voia să știe?

Nu.

― Nu.

― Nici eu.

Europa și tripleții ei de șaisprezece ani unici și preferați (Themisto, Aoede și Kalyke) făceau ceea ce voia să fie o profundă meditație în grădina din lateralul Mărețului-Conac-Cu-Douăzeci-De-Etaje-Dar-Niciun-Pic-De-Spațiu-Personal.

Însă ideea de meditație era stricată în profunzime de o muzică stridentă și enervantă, care răgnea ca un boxer profesionist din boxele uriașe ce le înconjurau.

Stăteau în poziția lotus, Europa în fața lor, ca o veritabilă regină prolifică ce era, iar cei trei adolescenți adormiți, aliniați în fața ei, ca niște condamnați la relaxare, ceea ce și erau.

Doamna Altreisprezecelea îi trezise încă de la ora cinci dimineața, într-o teribila zi de sâmbătă.

Motivul?

Absorbția durabilă a energiilor Mamei Naturi și contopirea cu Universul pentru refacerea chakrelor, dar și a aurei personale.

Pentru că am învățat cu toții că, dacă avem chakrele curate și proaspete, vom deține o viață lungă și prosperă. Mai ceva ca Europa și tufișurile ei magice.

― Simțiți cum vă învăluie liniștea?

Tripleții își aruncară priviri grave.

― Mamă?

― Da, draga mea Aoede.

― Mor de somn. Vreau să dorm.

Europa se uită la ea ciudat.

Cine avea nevoie de somn când chakrele sale erau distruse mai ceva ca stratul de ozon al Pământului. Sau ca talentul la gătit al lui Kalyke.

― Chiar nu vreți să vă îmbunătățiți aura?

― Nu.

― Dar...

― Nu.

― Dacă m-ați asculta ce...

― Nu.

― Bine.

Tripleții nu mai stătură pe gânduri. Își pescuiră prosoapele de pe jos imediat și o șterseseră mai repede decât ar fi reușit să zică „tufiș" în klingoniană.

Limbă în care Europa își luase diploma la facultate.

Mărețul-Conac-Cu-Douăzeci-De-Etaje-Dar-Niciun-Pic-De-Spațiu-Personal era o clădire inutil de grandioasă, înconjurată de o pădure, trei piscine, un grajd pentru inorogi, o grădină zoologică, un parc de distracții, un munte, un castel făcut din cărți și lipit cu rugăciuni și o acadea uriașă.

Exact ce trebuia să aibă orice om normal în grădina din spatele casei.

― Când vine Thebe acasă, de la facultate? întrebă Aoede frântă, aruncându-se pe canapeaua din sufragerie.

― Ți-e dor de ea? fu curios Kalyke.

― Nu vreau să suferim numai noi. Nu-i corect!

Thebe era sora lor cea mare, denumită generic Prima Născută, care fugise mâncând pământul la o facultate din Colorado. Avea douăzeci și doi de ani și ura morcovii.

Se auzi liftul pornind. Câteva minute mai târziu, tatăl lor, George Altreisprezecelea, apăru în pijamalele lui speciale, roz, cu Spongebob pentru a servi micul dejun la prânz.

Copii îi aruncară priviri ucigătoare. Cum îndrăznea să se simtă bine și odihnit?

În familia Altreisprezecelea nu era posibil decât în zilele de vineri treisprezece, în zilele buricelor goale, a crăcuților blănoși sau a dinților duhnitori.

― Cum o mai duceți copii? Deja v-ați trezit?

― Mama, îi răspunse Themisto din bucătărie.

― Fir-ar.

Dădu să se întoarcă înapoi la lift pentru a se putea ascunde din nou în buncărul său liniștit.

― Tată?! țipă Kalyke de pe covorul din sufragerie.

― Da?

George intrase deja în cabina liftului.

― Cum adică „vârsta-marilor-tufișuri"?

― Fir-ar!

Ușile liftului se închiseră mai repede decât ai fi putut zice „tufișuri" în klingoniană.