Răul necesar

Capitolul 12

După ce deschid fereastra, închid ușa camerei mele și stau sprijinită cu spatele de ea. Am privirea ațintită spre dormitorul lui Ashton, ale cărui uși sunt larg deschise, dar în interior nu se simte mișcare. Și dacă ar fi, nu sunt în stare să o percep. Scrutez dormitorul lui, însă mintea mea prelucrează toate informațiile căpătate azi. Văd o familie tristă. Îl văd pe Ashton gonind în neștire pe străzi. Văd o fată confuză. Și simt goluri, goluri peste goluri în stomac.

Situația vecinilor mei este diferită. Nu am întâlnit pe nimeni ca ei, niciodată.

Închid ochii, merg spre fereastră și privesc afară. Este întuneric, dar pot zări pe cineva în curtea din spate a casei vecine. Cam are telefonul lipit de ureche și se plimbă în cerc, tensionat.

— La dracu'! strigă, izbind telefonul mobil de treapta verandei din spate, trecându-și cu forță mâinile prin păr.

Tresar și mă dau un pas în spate, apoi mă îndepărtez de tot, așezându-mă încet pe pat. Mă întind pe spate și contemplez tavanul de un alb imaculat, de deasupra mea. De ce mă simt atât de pustiită?

Îmi așez ochelarii pe noptiera de lângă pat și, înainte să îmi dau seama, ațipesc. Pielea mi se furnică atunci când simt aerul rece de afară strecurându-se în dormitor. Îmi dau seama că nu m-am învelit când m-am culcat, așa că deschid ochii și bâjbâi cu mâna înspre noptieră, căutând butonul veiozei. Mă frec la ochi și o aprind, apoi cobor din pat și ridic perna, trăgând pătura de sub ea. Mă întorc între așternuturi și îmi așez capul pe pernă, stingând veioza. Străduințele mele sunt în zadar. Nu pot adormi, deși stau aproape un sfert de oră cu ochii închiși. Corpul mi se înfioară când aud zgomote de afară. Cineva bocăne în fereastra mea.

Sau doar mi se pare?

Mă încordez și intenționez să deschid ochii, dar observ o umbră în geam și rămân nemișcată.

Pășește în cameră și pare că își scutură palmele. Miroase a tutun și a parfum bărbătesc. N-aș putea confunda această combinație.

Ce are de gând? Faptul că sunt conștientă de ceea ce se întâmplă, dar nu fac nimic în această privință, mă neliniștește suficient cât să îmi simt pulsul. Cum aș putea fi altfel, știind că un bărbat este în dormitorul meu? Poate că se datorează faptului că nu am nici măcar o clipă incertitudinea că ar putea fi altcineva în afară de Ashton.

Se lasă liniște preț de câteva momente, apoi îi aud pașii deplasându-se prin dormitor. Sunt apăsați și grei, dar silențioși. Cred că se află în dreptul comodei mele cu oglindă. Zăbovește o clipă, apoi se urnește din loc și se apropie de pat. Sunt bucuroasă că măcar am apucat să mă acopăr cu pătura. Respirația îmi devine mai greoaie când îl aud oprindu-se în fața mea, lângă pat. Fac un efort aproape inuman să îmi mențin respirația cadențată. Nici prea alertă, nici prea lentă.

Nici prea departe, nici prea aproape...

Aproape că îi pot simți căldura trupului și vibrația inimii. Niciodată nu am simțit un om atât de aproape, fără să îl pot vedea. Cred că tocmai acest fapt mă face atât de receptivă. Sau poate doar ideea în sine, care este cu totul nouă.

Mă încordez când el se ridică, provocând o adiere fină.

— Mulțumesc, șoptește, iar tonul său îmi face mușchii să se încordeze pe oase.

Îl aud oftând, înainte să se îndrepte spre fereastră. Deschid puțin ochii, exact când el se întoarce cu spatele și își scoate picioarele pe fereastră, dispărând de îndată.

De ce faci asta, Ashton? îl întreb în gând. De ce?

— Ești bine, Eva? mă întreabă tata a doua zi, în timp ce îl ajut să urce în mașină.