Răul necesar

Capitolul 10

Sunt confuză, consternată și am hainele ude, iar cea mai neliniștitoare parte: sunt în aceeași mașină cu Ashton. Mașina mea a rămas abandonată într-un loc aproape pustiu, iar Ashton conduce prea repede pentru a-mi găsi timp să îmi ordonez gândurile. Strâng mânerul portierei într-o palmă și centura de siguranță în cealaltă la fiecare curbă pe care o luăm. Oare chiar nu îmi lasă niciun răgaz sau este doar impresia mea că n-o face? Vreau să îi spun să întoarcă și să mă ducă la mașina mea, însă nu am când. Pur și simplu, nu am.

Întinde mâna spre bord și dă muzica mai tare, iar după acest gest nu mai am deloc curaj să spun ceva. Rămân nemișcată în scaun și mă uit pe geam, dându-mi părul încă umed pe după ureche, din când în când.

— Auzi? mi se adresează.

Îl privesc nedumerită, în timp ce el dă muzica mai încet rotind butonul din bord. Nu mă privește, dar este încruntat. Clipesc des, simțind picăturile de ploaie scuturându-mi-se de pe gene.

— Pot să-ți dau un sfat?

Îi confirm din priviri, ridicând sprâncenele.

— Niciodată, niciodată, nu îți mai pune viața în pericol pentru unii ca Hunter.

Felul în care își alege cuvintele mă derutează. Unii ca Hunter. De ce am sentimentul că el cunoaște oamenii din împrejurimi mai bine ca mine?

Îi caut privirea, însă el este atent la drum.

— Nu îl cunosc, dar s-a oferit să mă ajute. A așteptat aproape o oră, în ploaie, doar ca să se asigure să nu rămân blocată acolo. Fac o mică pauză. În plus, ai fi oprit oricum, indiferent dacă eram eu acolo sau nu. Nu?

Nu îmi răspunde. Însă, peste câteva momente, spune:

— Ar trebui să porți sutien.

Ochii mi se rotunjesc, iar el își întoarce privirea într-a mea. Zăbovesc, digerând cu greu remarca lui. Am auzit bine, oare?

— Poftim?

— Hainele-ți sunt ude, îmi explică scurt, ridicând sfidător o sprânceană. Leoarcă.

Întredeschid gura pentru a-l confrunta, însă nu știu ce aș putea spune. Și, pe de altă parte, de ce sunt atât de ofensată de cuvintele lui? Nu m-am gândit niciodată că cineva...

Se întinde spre bancheta din spate și îmi aruncă în brațe un hanorac. Închid ochii preț de câteva secunde, sperând că, poate, de această dată mă voi metamorfoza în ceva – în orice.

— Îți mulțumesc, mă grăbesc să îi răspund, punându-mi hanoracul negru pe umeri. Azi... am uitat, dar voi ține cont de acum înainte.

Ceea ce părea a fi o scuză pertinentă s-a transformat treptat în ceva de-a dreptul ridicol. Nu este prima dată când ne întâlnim, în cele din urmă.

Mă ascund mai mult sub materialul moale al hanoracului, al cărui miros plăcut mă învăluie. Sunt obișnuită doar cu parfumul liniștitor al tatei, care aduce a mir sau a mosc și pe care îl știu încă de când eram copil, dar nici acesta nu îmi displace – este un miros extrem de subtil, ușor aspru și foarte puțin dulce, reușind să mă poarte cu gândul la o noapte de vară pe plajă.

Oftez adânc.

Îmi este extrem de cald. Nu pentru că afară plouă și în interiorul mașinii s-a instalat un aer înăbușitor, ci pentru că m-a încins agitația propriilor gânduri. Îmi tot presez buzele una de cealaltă, căutând un mod prin care aș putea să îi explic tatei de ce am întârziat atât. Apoi îmi amintesc de mașina mea.