Răul necesar

Capitolul 6

Răgazul mi se sfârșește abrupt când văd că Ashton ridică brațele și închide draperiile, separându-ne de tot ceea ce se întâmplă dincolo de ele. Îmi doresc cu ardoare să pot fi nervoasă sau recalcitrantă, dar nu îl pot judeca. Nu vreau să îl judec mai mult decât am făcut-o deja. Cu toate astea, nu neg faptul că îmi inspiră teamă. E atletic – este cu mult mai înalt decât mine, are umerii lați și brațele puternice, sub mulțimea de tatuaje, iar asta se poate observa cu ușurință, având în vedere că poartă un maiou negru, simplu. Tata a ținut mereu să îmi repete ca, atunci când mă simt în pericol, să îmi adaptez mijlocele de ofensivă la cele din partea cărora simt pericolul. Sau să strig foc, pentru că dacă strig ajutor oamenii tind să fie sceptici. Nu mi s-a întâmplat des să fiu nevoită să îi urmez sfatul, dar știu că dacă ar fi să se întâmple ceva acum, când sunt singură cu acest străin, nu m-aș putea opune lui.

— Pot să mai stau pe aici? mă întreabă simplu, uitându-se peste umăr la mine.

E complet inexpresiv. Deschid gura ca să îi răspund, dar aud vocea tatei de la parter:

— Eva, ești acasă?

Abia îmi revenisem din șocul provocat de vizita neprevăzută a vecinului meu nonconformist și acum am împietrit din nou.

Mă uit la ușa deschisă a dormitorului meu, apoi la Ashton. El nu reacționează în vreun fel după ce l-a auzit pe tata strigând de jos, pe când eu mă simt ca și când pereții dormitorului au de gând să se prăbujeașcă în jurul meu. Rușinea este unul din aspectele de care tata abuzează uneori, lucru pe care eu l-am deprins de la el. Respectul pe care i-l port mă împiedică din a-l lăsa să creadă chiar și doar că am un băiat în camera mea. Cu atât mai mult când acel băiat este noul nostru vecin. Știu, am spus că nu îl judec pe Ashton, dar îmi este suficientă privirea lui ca să îmi dau seama că o să îmi creeze probleme.

— Eva? vocea tatei se aude din nou.

Nu este nervos. Nu este bănuitor. Pare doar puțin dezamăgit de faptul că nu îi răspund.

Mă uit la Ashton. Și-a vârât palmele în buzunarele jeanșilor negri și ridică din sprâncene. O face intenționat, oare? Sau nu îi pasă câtuși de puțin? Știe în ce situație complicată mă pune.

— Sunt aici, îi răspund tatei, înainte ca el să se hotărască să urce pentru a verifica.

— Vino două minute jos, spune el imediat.

Ashton se încruntă la mine, puțin acuzator.

— Știi oricum că nu ar fi urcat, pufnește.

Gândul îmi fuge la durerea de genunchi a tatei și îmi dau seama că Ashton are dreptate. Tata nu a mai urcat la etaj de câteva luni.

— Eva? strigă tata din nou, confuz.

Sunt sigură că a auzit vocea lui Ashton.

— Vin imediat!

Ies bulversată din cameră, fără să ezit, închizând ușa dormitorului în urma mea. Cât cobor treptele, implor ca Ashton să nu facă vreun zgomot care să îi dea de gol prezența.

Tata mă privește bănuitor când ajung în fața lui, dar nu mă întreabă nimic și mă roagă să îl ajut cu niște calendare pe care tocmai le-a primit și pe care vrea să le oferim vecinilor mai târziu.

Terminăm de sortat abia peste o oră, timp în care nu am putut nici măcar să merg la toaletă. Am fost nevoită să anulez întâlnirea cu cei interesați de cor. Totuși, când termin treaba nu dau imediat buzna în dormitor, așa că mă apuc să scot vasele din mașina de spălat și să le așez în mobilă. Sunt rapidă, oricât de mult aș încerca să nu dau de bănuit. Mă îndrept spre etaj după încă zece minute, iar imediat ce urc prima treaptă, tata îmi spune: