Răul necesar

Capitolul 2

Bach Cello Suite Nr. 1 în G.

Dacă ar fi posibil, tata ar asculta-o și în biserică.

Însă acum suntem acasă, iar el stă pe fotoliul său de pe verandă, citind o cărticică mică și veche cu pilde. Spăl conștiincioasă vasele, gândindu-mă doar ca un exercițiu de imaginație la cum ar fi decurs primul an de facultate. Mă întreb dacă foștii colegi au aplicat, așa cum stabiliserăm înainte de examenul final.

Îmi scot mănușile galbene de plastic și șorțul, le așez la locul lor, apoi străbat sufrageria și mă îndrept spre verandă. Acordurile lui Bach mă urmează pretutindeni, ca o adiere fină care se agață de corpul meu. Deschid plasa de vară, atașată de pragul ușii, apoi mă apropii de tata. Ceva din atitudinea lui îmi dă impresia că este mai agitat decât mine.

Mă așez pe scaunul mare de lemn de lângă fotoliul său și îmi așez palmele în poală, una peste cealaltă. Tata se uită la mine peste ochelarii săi dreptunghiulari, cu rame subțiri și aurii. Are barba lungă, deasă și pe jumatate căruntă. Fruntea îi este brăzdată de riduri fine, la fel ca pielea din jurul ochilor și cea din zona buzelor. Arată mai bătrân decât este.

— Te-ai frământat azi-noapte, îmi spune el, cu un zâmbet înțelegător. Încă mai ai timp să te răzgândești.

— Am decis deja, tată.

Pare sceptic.

— M-am gândit ce sfat mi-ar oferi mama. I-am cerut ajutorul în rugăciune.

— Și ce a spus?

Nici nu a luat în considerare posibilitatea ca ea să nu îmi fi răspuns.

— Mi-a apărut în vis. Arăta foarte tânără... Se plimba cu bunicul într-o grădină mare și înverzită. Știu că bunicul a murit când ea avea doar câteva luni... Îl privesc cu ochii aproape umezi. Nu vreau să irosesc timpul pe care îl mai avem, tată. Te rog nu mă face să mă simt și mai vinovată.

— Sigur, Eva, vine replica sa moale. Facem cum vrei tu. Exact cum îți dorești.

Vara asta îl ajut pe tata cu toate nevoile pentru biserică, chiar că există o mână de oameni care mențin ordinea în cadrul bisericii. Tata nu a fost niciodată singur. Oamenii l-au îndrăgit dintotdeauna. Știu că grija mea excesivă îl irită, dar măsurile de precauție nu strică – de aceea sunt măsuri de precauție, în definitiv. În plus, biserica este ca o a doua casă pentru mine. Acum pot participa la toate slujbele sale, toată săptămâna, nu doar în weekend.

— Eva, m-ai putea ajuta cu ceva?

Las cartea pe masă și mă îndrept spre el.

Au trecut două săptămâni din vară, iar tata devine tot mai incompatibil cu arșița de afară. Stă întotdeauna pe veranda din spate, unde este umbră și unde adie un vânt răcoros.

— Sigur, îi răspund, oprindu-mă în dreptul său.

— Mă gândeam... începe, dar face o pauză meditativă. Aș vrea să face un cor al bisericii. Doamna Monreau se ocupă de ceva timp de asta... A strâns chiar și semnături!

Îmi amintesc acum. Am mai avut în urmă cu mulți ani un cor bisericesc, dar nu am aflat niciodată de ce s-a desființat. Îl făcea foarte fericit pe tata pentru că, într-o oarecare măsură, îi amintea de mama.

— Mi se pare o idee foarte bună! Cu ce aș putea ajuta?

— Caută tineri talentați. Poate printre foștii tăi colegi de școală, de colegiu sau chiar vecini.

— Bine, dar voi face asta mâine. Vreau să termin cartea azi, te rog.

Tata nu apucă să îmi răspundă, căci atenția ne este atrasă de mașina neagră și mare, care se apropie cu o remorcă plină vârf agățată după ea, acoperită de o prelată crem. Se oprește în fața casei de lângă noi, apoi o liniște mormântală se instalează pe stradă. Nu îmi dau seama ce se întâmplă.

— Ce se întâmplă? îl întreb pe tata.

— Aaa, spune el, îngândurat. Ei trebuie să fie noii noștri vecini.