Eva Rood își iubește foarte mult tatăl, preot într-o biserică din Renton, Washington și pentru a-l putea ajuta cu problemele de sănătate și cu obligațiile pe care el le are față de biserică, ia decizia de a amâna primul an de facultate. Ceea ce păre...
Sunt aproape de casă și mă relaxez în scaunul de la volan, pentru că de aici drumul mi se pare mai simplu. Nu mai am niciun semafor și sunt pe drum cu prioritate. Cad pe gânduri, cu sunetul domol al motorului mașinii în fundal. Apoi, treptat, zgomotul care răsună în spatele mașinii mele este un melanj de sunete. Mă încrunt puțin, ridic ochii în oglinda retrovizoare și văd Jeepul negru al vecinilor. Îmi păstrez cumpătul și caut să conduc cât mai regulamentar. Ceva îmi spune că nu aș vrea să îi enervez pe acești oameni.
Tresar și strâng din ochi atunci când aud claxonul lor din spate. Nu îmi dau seama ce vor de la mine; ar putea oricând să mă depășească, pentru că strada nu este aglomerată. Totuși, n-o face, continuând să se apropie riscant de mult. Apăs puțin piciorul pe pedală și accelerez. Nu vreau să conduc mai tare, dar claxonul lui insistent mă îndeamnă s-o fac. Și apăs din nou pedala, iar mașina prinde viteză mai mare, făcându-mi inima aproape îmi bubuie în piept. Respir greu și palmele îmi sunt strânse pe volan, dar nu cedez. Pornesc semnalizarea și, după ce încetinesc, trag pe dreapta și frânez brusc. Jeepul mă depășește, iar Cam rânjește la mine pe geam, la fel ca alte fețe necunoscute de pe bancheta din spate.
Închid ochii, expir ușor, inspir, apoi mă asigur din spate și mă urnesc din loc, oftând adânc. Nu îmi vine să cred că am condus atât de tare și totuși nu mă simt vinovată în vreun fel. Nu este chiar atât de rău pe cât credeam... Scutur din cap și mă lupt cu un zâmbet care îmi face buzele și bărbia să tremure.
— Eva, nu o lua razna! îmi ordon cu voce tare, ridicând din sprâncene, apoi parchez mașina pe aleea din fața garajului.
Iau cumpărăturile și urc pe verandă. În casa vecină este gălăgie – aud râsete, muzică și conversații însuflețite, dominate de înjurături. Când vreau să intru în casă, constat că ușa este încuiată. Mă gândesc că a apărut ceva între timp și că tata a plecat din nou cu dascălii. Descui ușa cu cheia prinsă de inelul pe care se află și cele de la mașină și de la garaj, apoi intru și las ușa deschisă în urma mea. Desfac cumpărăturile în liniște, deși muzica vecinilor se aude de parcă boxele ar fi în încăpere cu mine. Mă bucur că tata nu este acasă și că nu este nevoit să îndure.
Urc la etaj și merg îngândurată în dormitorul meu. Deschid ușa și mă îndrept spre șifonier, de unde îmi scot o salopetă de blugi, cu pantaloni scurți, și un tricou albastru. Afară e foarte cald și nu pot suferi căldura.
Mă opresc un moment și mă uit în oglindă la balconul casei vecine, unde știam de la bun început că voi întâlni pe cine nu trebuie. Ashton este acolo, însoțit de o fată și de un băiat pe care nu îi recunosc. Din fericire, nu m-au observat. Îi ignor, intru în baie și închid ușa în urma mea. Fac duș, îmi prind părul blond în coc și îmi scutur bretonul ciufulit, atât cât să se mai așeze puțin. Astăzi vin câțiva colegi în vizită, să le dau mai multe detalii legate de cor.
Mă îmbrac și ies din baie. Ajunsă dincolo de ușă, înlemnesc când dau cu ochii de Ashton, care în urmă cu doar câteva minute se afla pe balconul lui. Acum stă întins pe patul meu și ține în mână rama care se află întotdeauna pe noptiera de lângă pat. Mă uit întâi la expresia lui, pe care nu o pot descifra, apoi la bocancii negri pe care i-a urcat peste așternuturile mele albe, și în cele din urmă observ cicatricea de deasupra sprâncenei sale. Ochii mei s-au mișcat rapid și simt că amețesc.
Rămân locului, încremenită.
El se uită fără chef la mine și mă analizează din cap până în picioare. Aproape că îi pot simți privirea pe piele, dar nu o pot interpreta în vreun fel.
— Deranjez? întreabă, ridicând din sprâncene, iar eu revin brutal cu picioarele pe pământ.
Poate de aceea genunchii mi se înmoaie deodată.
— Ăăă... mă bâlbâi, înghițind în sec, însă expresia lui nu se schimbă, ceea ce nu mă ajută deloc. Cred că da.
Impasibilitatea de care dă dovadă este cea care mă deranjează, nu prezența lui.
— Crezi? întreabă.
Arunc o privire spre balconul lui, care acum este pustiu.
— Cum ai ajuns aici?
— Am zburat, îmi răspunde.
Bănuiesc că puțin umor nu strică.
— Ca Edward Cullen? presupun eu.
— Da, ceva de genul.
Liniște.
Mă îndrept spre ușa dormitorului, cu gândul clar de a o închide, precizând:
— Tata trebuie să apară și...
— Te-ai speriat? mă întrerupe el.
— Când?
— Azi, în drum spre casă, îmi explică. Ai călcat accelerația bine de tot.
— Tatei nu îi place viteza – de fapt, detestă tot ce depășește 20 de kilometri pe oră, mă justific, deși nu sunt sigură de ce. M-am obișnuit să conduc încet.
Privirile ni se îndreaptă simultan spre balcon. Ușa de la camera lui se deschide și un val de râsete îi invadează dormitorul.
— Ash? Unde dracului ești? Trebuie să vezi asta!
El pune rama cu poză la loc pe noptieră și se ridică de pe pat, îndreptându-se spre fereastră. Îl privesc câteva momente care par mai lungi decât sunt și mă întreb cât de singur se poate simți într-o casă atât de aglomerată, încât să se cațere până la fereastra mea? Poate că mă înșel; poate că pur și simplu se plictisea. Răsuflu ușurată în sinea mea că va pleca și că odată cu el va dispărea această atmosferă stranie care s-a așternut în camera mea precum o pătură.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
