Răul necesar

Capitolul 9

Bărbatul se apropie, iar când ajunge în dreptul meu constat că suntem cam de aceeași vârstă. Sunt bucuroasă că pot cere cuiva ajutotul, iar faptul că a oprit pe o vreme ca asta îmi demonstrează și că el este dispus să mă ajute.

— Bună! îmi spune, cu umerii chirciți din cauza ploii.

Apa i-a udat bluza Polo, lipindu-i-o de trup. Totuși, nu pare deranjat de acest aspect.

— Hei! îi răspund eu.

— Ai nevoie de ajutor? mă întreabă, uitându-se spre mașina mare din spatele meu.

— Am făcut pană. Aștept până se oprește ploaia.

— Ai pe cine să suni ca să vină să te ajute? întreabă, dându-și părul ud pe spate cu o mână.

Nu știu ce să îi răspund. Pur și simplu, nu știu.

— Mă descurc, nu îți face griji! îl asigur, vrând să urc în mașină.

M-am răzgândit. Pot rezista până se oprește ploaia.

— De ce nu suni pe cineva? insistă el, iar eu respir greu.

— Nu am telefon... la mine, răspund pe un ton inegal, iar el se încruntă și zâmbește în același timp.

— Nu ai telefon? aproape râde.

— Nu îl am la mine, strig, pentru că ploaia devine din ce în ce mai zgomotoasă.

Sunt o mincinoasă.

Două mașini trec pe lângă noi din sensul opus, luminându-ne cu farurile, iar eu încep să tremur de frig.

— Te ajut eu să o repari, îmi propune, iar eu îmi trec palma peste față, ca să înlătur excesul de apă. Dacă vrei, evident.

— Am să rezolv singură, îi repet, când se potolește ploaia! Nu îți face griji!

— Bine, am să aștept în spatele tău! mă informează, apoi se întoarce la mașina sa și urcă la volan.

Urc și eu în a mea și încep să îmi storc bluza și fusta, care s-au îngreunat între timp din cauza ploii. Oftez zgomotos și mă întind spre torpedou, de unde scot o batistă uscată și îmi șterg ochelarii, așezându-i apoi pe nas. Clipesc mărunt, uitându-mă la drumul care abia se distinge în fața mea. Nu aș fi putut conduce oricum, indiferent că făceam pană sau nu. Acest incident a fost, cu siguranță, un semnal de alarmă pentru a mă opri.

Trece aproximativ un sfert de oră până când ploaia se liniștește. Mașina neagră încă se află în spatele meu, iar în tot acest interval de timp am urmărit-o în retrovizor, sperând să plece. Dar este tot acolo, așteptând. Acum că ploaia s-a oprit, cobor din mașină și mă uit în jur. Sunt pe o cu totul altă stradă decât cea care ducea spre casă. Cartierul este pustiu și se aude apa curgând printre gratiile canalizărilor sau de pe acoperișurile caselor. Tunetele încă provoacă ecou, dar fulgerele nu le însoțesc. Cerul se reflectă în apa care s-a strâns pe stradă și în iarbă.

Șoferul din spate se postează în fața mea și îmi zâmbește cu jumătate de gură.

— Îți mulțumesc că ai așteptat, încep eu, întorcându-i zâmbetul. Problema este că nu cred că am roată de schimb sau unelte care să te ajute în sensul ăsta.

El se uită incert înspre cauciucul dezumflat. Nu sunt sigură că știe ce ar trebui să facă, iar expresia sa mă încurajează să cred că într-adevăr habar nu are cum se repară roata mea stricată.

— Ei bine... începe el, ducându-și mâna la ceafă.

Are părul și hainele ude, ceea ce mă face să mă întreb de ce o fi oprit oare să mă ajute și să stea în ploaie, dacă oricum nu o poate face?