Kyan
Deschid încet ochii, făcând un efort ca să pot distinge silueta albă ce se mișcă prin încăpere. Lumina prea puternică mă face să clipesc din ce în ce mai des. Pleoapele îmi cad grele, ca și cum ar fi încărcate cu plumb. Îmi simt gura uscată, și buzele crăpate.
Îmi ridic capul, încercând să mă sprijin în coate. O durere ascuțită mă face să icnesc înfundat, obligându-mă să mă întind la loc.
Ce naiba caut eu aici? Mă uit derutat prin jur, încercând să-mi aduc aminte ce s-a întâmplat. Îmi amintesc cum o mașină neagră m-a izbit în plin, însă firul evenimentelor se rupe brusc.
Imaginile pe care le văd înaintea ochilor, îmi provoacă o durere îngrozitoare între coaste. Abia când aceasta se mai ameleorează, observ că asistenta brunetă îmi aruncă câte o privire pe furiș, studiindu-mă cu atenție. Sunt bolnav. Sunt pe un pat de spital. Și sunt sigur că miros urât. Ce naiba vede asistenta asta atrăgător la mine?
— Ai avut noroc de data asta, îmi spune aceasta fără să mă privească. Ar trebui să-i mulțumești prietenei tale...
— N-am nici o prietenă, o întrerup pe cel mai sarcastic ton. Nici măcar n-o cunosc.
Asistenta dă din cap a pricepere. Își ridică privirea din pământ, fixându-și ochii asupra pectoralilor mei. Sunt acoperit de tot felul de tuburi, care ar trebui să mă țină în viață, și pentru a doua oară în ultimele zece minute mă întreb ce naiba tot vede fata asta la mine. Chiar nu-și dă seama că mă enervează?
— Dacă ai dureri, anunță-mă. E de-ajuns să apeși butonul de pe noptieră, îmi spune pe un ton calm.
Cu toate că am prins-o a doua oară că se uită cam insistent la mine, tipa nu pare deloc intimidată de ochii mei, care o scrutează din cap până-n picioare. În schimb mai aruncă o privire spre monitorul unde sunt inscripționate semnele mele vitale, apoi, iese din salon, închizând ușa în urma ei. Brusc încăperea se cufundă într-o tăcere apăsătoare, care până și pe mine începe să mă înspăimânte. Simt o durere puternică în coșul pieptuui, ce mă obligă să respire adânc. Se pare că analgezicele acelea nu-și mai fac efectul așa cum ar trebui.
Plămânii încep să mă usture de la efort, și am impresia că acest chin de-abia a început, și că nu va înceta vreodată. Mă doare tot corpul, tot sufletul. Simt cum mă sting ușor-ușor pe dinăuntru. Sufletul mi se face scrum, pentru a mia oară în ultimul timp.
Cu toate că e liniște, în capul meu e haos. Viața mea însăși e un haos total, din care nu știu cum să ies. Aș vrea ca totul să pară mai simplu. Să nu mă mai doară nimic. Să mă pot ridica din acest pat atât de incomod, și să plec naibii din acest oraș. Atunci când știi că nu mai aparții unui loc, pleci. O faci pentru fericirea ta, și pentru ca cei din jurul tău să nu mai sufere atunci când te văd. Când ești respins de cei din jur, te izolezi de restul lumii, îi respingi și pe aceia care îți vor binele. Pentru că ai sufletul rănit, și pentru că ești atât de doborât la pământ, încât nu mai faci distingerea între ce e bine, și ce e rău.
Dintr-o dată, ușa salonului se deschide brusc, lovindu-se cu zgomot de de perete. Sunetul mă face să tresar, și să-mi îndrept privirea spre sursa acestuia. Când ochii mei, îi întâlnesc pe ai săi, simt cum toată furia acumulată în ultimul timp, stă să iasă afară. Dacă e ceva ce urăsc cel maim ult pe lumea asta, acela este unchiul meu, James, cel care stă în ușa salonului meu, privindu-mă ca pe un obiect odios, nedemn de el. Rânjetul de superioritate pe care îl afișează, îmi crează repulsie, și o stare predominantă de vomă pe vârful limbii. Dacă aș putea m-aș ridica din patul ăsta incomod, și l-aș pocni. Are mare noroc că mi-am rupt un picior și că n-am să mă pot ridica din pat nici acum, și nici în următoarea perioadă
— Ai fi putut să mori, Kyan! îmi spune pe un ton de afecțiune prefăcută.
— Și eu mă bucur să te văd, răspund săgetându-l cu privirea. Își menține acel rânjet enervant, însă ochii îi emană mânie. De ce ai venit?
— Am auzit că nepotul meu cretin a avut un accident. Ce-a fost în capul tău, băiete? mă întreabă, iar zâmbetul îi piere brusc.
— Cretin? îl întreb, imitându-i tonul enervant. De când îți pasă ție dacă mor sau trăiesc?
— Mi-am făcut griji pentru tine.
— Nu zău!? Dar na-m murit, James. Promit să anunț în presă când se va întâmpla asta.
— Băiete, nu-mi pune răbdarea la încercare! îmi spune pe un ton amenințător.
— Altfel ce? O să mă dezmoștenești? Uite ce e, James, chiar nu-mi pasă ce aveți de gând să faceți. Nu mă mai interesează absolut nimic ce are legătură cu familia aia. James mă privește mirat. Probabil nu s-ar fi așteptat la replica asta. Pe același ton de mai devreme continui: nu știu ce-ți închipui tu despre mine, dar te asigur că pe mine nu mă vei vedea niciodată îmbrăcat la costum și umblând de colo-colo prin firma voastră.
— Nu poți face una ca asta, familiei. Tatăl tău și cu mine am muncit pe brânci pentru ca firma asta să ajungă unde e astăzi. Nu poți să dai cu piciorul viitorului tău.
Simt cu furia îmi cuprinde întreg corpul. Sângele îmi pulsează cu putere prin vene, bătăile inimii se accelerează pe măsură ce cuvintele unchiului meu, mi se întipăresc pe creier.
— Familia asta n-a făcut nimic pentru mine, spun nervos. Și nici eu nu voi face ceva pentru ea. Eu nu mai am familie, m-ai înțeles? îl întreb accentuând ultimele cuvinte.
Expresia feței i se schimbă brusc. Devine furios, pupilele i se măresc, iar privirea sa o susține insistent pe a mea.
— O să regreți foarte mult cuvintele pe care le-ai spus!
Tonul pe care mi-a vorbit a sunat îngrozitor, și cu toate că uneori James mă înspăimântă, decid să nu-i răspund la amenințări. În schimb, acesta deschide ușa, dintr-o dată, și fără să îmi mai arunce vreo privire, părăsește camera, trântind-o în urma sa.
Se lasă liniștea din nou. O liniște în care-mi pot auzi până și bătăile inimii. Închid ochii pentru câteva minute, încercând să procesez toată conversația mea cu James de mai devreme. Automat în minte mi se formează imaginea fetei cu părul ca de foc, care mi-a salvat viața în urmă cu două zile. Cuvintele sale îmi răsună cu ecou în minte, ca și când cineva le-ar fi pus pe repeat: "Te rog nu mă părăsi."
Deschid ochii, și am nevoie de câteva clipe pentru a mă obișnui cu lumina puternică. Durera își face din nou simțită prezența, parcă mai puternică ca niciodată. Strâng cu putere cearșaful în pumni, înăbușindu-mi un țipăt. Cu un mic efort reușesc să apăs butonul pentru urgențe, despre care mi-a menționat asistenta acum ceva timp. Nu observ că e cineva e în salon, decăt abia atunci când o siluetă subțire se apropie de patul meu. În momentul în care privirea mea o întâlnește pe a ei, încremenesc: părul de culoarea focului îi cade în bucle perfecte,peste umeri: "Te rog nu mă părăsi ",aud în urechi pentru a doua oară, în ultima jumătate de oră.
— Poți să-mi spui unde te doare, mai exact? mă întreabă asistenta, precaut.
— Nicăieri, spun pe cel mai sarcastic ton posibil. Am apăsat butonul din greșeală,mint eu,menținându-mi tonul de mai devreme
— Ai face bine să fii mai atent data viitoare. În spitalul ăsta mai sunt și alți pacienți, care chiar au nevoie de ajutor, iar tu nu ești...
— Ce nu sunt? o întreb badjocoritor, întrerupându-i fraza.
— Tu nu ești centrul Universului, îmi răspunde sigură pe ea.
— A, serios? Întreb uimit. Credeam că în spitalul ăsta toți pacienții sunt tratați la fel, drăguță...
— Numele meu e Ayla Evans, nu „drăguță", îmi spune pe un ton tăios, arătându-mi insigna de pe halatul alb. Numele ei îmi pare extrem de cunoscut, dar nu știu exact unde l-am mai auzit. Privind-o cu atenție, îmi dau seama că o cunosc de fapt. Apoi încremenesc pentru câteva clipe. Nu poate fi acea Ayla din liceul nostru. Aveam o colegă în clasele mai mici pe care o chema așa, dar nu-mi amintesc exact toate detaliile. Un zâmbet vag i se desprinde de pe buze, iar atunci creierul meu face conexiunea: este aceeași fată care era împreună cu Liam, unul dintre prietenii noștri cei mai buni. Din păcate tipul murise în urmă cu ceva timp.
Ayla nu pare foarte schimbată față de perioada liceului. Nu petrecea mult timp cu gașca noastră atunci, dar îmi amintesc că în liceu avea părul tuns ceva mai scurt. Uitându-mă acum mai cu atenție la ea, pot să observ că timpul nu a schimbat-o prea mult. Cu excepția părului care acum e mai lung și de un portocaliu mai închis, ea tot frumoasă a rămas. Nu pot să nu observ asta. Doar că în ochii ei se poate citi o durere tăcută despre care n-ar vrea să vorbească cu nimeni.
— Uite ce e, Kyan, în spitalul ăsta toată lumea are drepturi egale. Faptul că ești un Magnuson nu schimbă cu nimic lucrurile. Nu te face nici mai bun, nici mai special decât restul pacienților de aici.
Cuvintele ei mă fac să încremenesc. Nimeni nu mi-a mai spus asta până acum, și deși până în acest moment am fost judecat pentru că sunt fiul familiei Magnuson, atunci nu-mi păsa. Și nici acum n-ar trebui să-mi pese, dar vorbele Aylei ating corzi sensibile, și mă fac să mă trezesc la realitate. Cu siguranță nu sunt eu centrul Universului, dar faptul că ea a pus comportamentul meu pe seama numelui Magnuson, mă face să mă simt extrem de prost. Cuvintele ei au fost dure, precum dușul rece.
În cele din urmă, după ce îmi mai verifică o a doua oară tensiunea, și restul semnelor vitale, fata se îndreaptă spre ușă, chiar în clipa în care intră James, Damien și Maddison, însoțiți de un doctor. James îmi aruncă o privire fugară, lipsită de expresie. N-am puterea necesară să mă cert cu el, așa că-l ignor.
— Tocmai plecam, spune Ayla, privind când la doctor, când la James și la cei doi prieteni ai mei.
Între timp, Maddison se apropie de mine, aplecându-și capul pe umărul meu. Expresia feței sale nu-mi place, și știu deja că va urma cât de repede o muștruluială din partea ei. Nu-i place că nu o anunț ceea ce fac și pe unde merg, și cu siguranță e furioasă pe mine pentru că nu i-am spus despre accident. Îi șoptesc că sunt bine, în timp ce doctorul mă privește când pe mine, când pe Ayla, apoi face un schimb de priviri și cu unchiul meu.
James pare calm. Poate neobișnuit de calm pentru situația în care ne aflăm acum cu toții. Câteodată cred că-l înțeleg, ca mai apoi să facă altceva și să-mi schimb părerea despre el.
În cele din urmă, după câteva clipe de tăcere extrem de apăsătoare, doctorul face un pas în față, adresându-i-se Aylei cu calm:
— De fapt, pe tine te căutam, Ayla. Dânsul e unchiul lui Kyan, domul White, și ar dori să-ți vorbească.
Ayla îl privește pe James, cu o oarecare nesiguranță, mutându-și privirea când la doctor, când în pământ.
— Vă ascult, zise aceasta, în cele din urmă.
— Uite cum stă treaba,îi spune James, pe un ton incredibil de calm, am auzit că tu ești cea care l-a salvat pe Kyan de la acel accident. Aș vrea să-ți mulțumesc pentru asta.
— Avea cu adevărat nevoie de ajutor. Mă bucur că am putut fi acolo pentru el.
— Totuși, aș vrea să-ți propun o ofertă, insistă James. După ce va ieși din spital, Kyan va avea nevoie de ajutor, de îngrijire suplimentară.
— Doriți să am grijă de el și după externare?
— Întocmai. Și pentru ca munca ta să nu fie în zadar, am să-ți ofer la fiecare sfârșit de săptămână un cec, pe care ți-aș recomanda să nu-l refuzi. Știi și tu că de bani avem mereu nevoie.
Îmi dau ochii peste cap la auzul ultimei fraze. Tipic lui James. Fata pare puțin încurcată, însă nu pentru mult timp, deoarece imediat se îndreaptă spatele, privindu-l pe James fix în ochi.
— Nu am nevoie de bani pentru a avea grijă de cineva. Sunt doar o asistentă medicală, nu o femeie ușoară care are nevoie de bani pentru a supraviețui de pe o zi pe alta.
Tonul ei a fost tăios, însă pentru prima dată în viața lui, James nu mai avea dreptul la replică.
Și asta pentru că o fată ca Ayla Evans, a decis că banii săi nu valorează nimic, în comparație cu devotamentul ei față de meseria de care este atât de pasionată.