Kyan
De când am aflat că am leucemie, spitalul e locul care îmi provoacă cea mai mare greață. Vin aici de două ori pe săptămână doar pentru a o face fericită pe Maddison. Nu e ca și cum m-aș vindeca într-un mod miraculos, însă ea nu trebuie să știe asta.
S-au schimbat multe lucruri în ultimul an. Părinții mei și-au dat seama, așa dintr-o dată, că sunt mult prea în vârstă ca să aibă grijă de fiul lor bolnav, iar eu din clipa aceea am tăiat orice legătură pe care o mai aveam cu aceștia. Nu puteam rămâne sub același acoperiș cu ei, așa că m-am mutat, însă durerea nu a dispărut, și cred că nu o va face vreodată.Trebuie să învăț să trăiesc cu ea, chiar dacă pare imposibil.
Taxiul oprește în fața intrării spitalului, excat atunci când la radio se auzea piesa Demons de la Jacob Lee. Plătesc șoferului și ies din mașină, ridicându-mi privirea spre clădirea impunătoare a spitalului. Înălțimea construcției mă face să amețesc, și să-mi dau seama de ce mă aflu aici și de această dată.
Fără vreo tragere de inimă intru în spital, și imediat de cum pășesc înuntru simt acel miros insuportabil de dezinfectant și clor. Știu exact cabinetul în care trebuie să ajung, însă de fiecare dată când ajung aici, parcă ceva mă împinge înapoi și mă face să renunț. Și tot la fel de bine nu înțeleg cum de nu am reușit niciodată până acum să sar peste vreo ședință de chimioterapie, să-mi fac bagajul și să plec din orașul ăsta care nu mi-a mai oferit nimic în ultimul timp.
Înaintez pe holurile spitalului spre cabinetul doctorului, și când ajung acolo bat nesigur la ușă. Inima stă să îmi sară din piept, și nu știu de ce naiba simt asta chiar acum după șase luni de când vin aici. De pe partea cealaltă aud glasul doctorului, și confirmarea faptului că pot intra la analizele săptămânale.
Locul mi se pare dureros de familar, dar cu toate astea, tot mă trec fiorii de fiecare dată când pășesc pragul cabinetului.Vin aici de mai puțin de șase luni, deși boala mea a stagnat în ultimul timp. Adevărul e că mi-am acceptat de mult soarta, și că nu știu dacă cineva va putea vreodată să-l schimbe. Am început să cred că totul va rămâne cum e acum, așa că nu mai am vreo speranță cu privire la vreun viitor. Kyan în viitor nu exsită.
De fiecare dată când vin aici, totul se întâmplă la fel: mi se ia sânge,se duce la laborator spre analizare, iar apoi se trece la partea cea mai chinuitoare și dureroasă, chimioterapia. Din fericire,eu nu am intrat în acel program de chimioterapie severă, pentru că boala mea nu e într-un stadiu foarte avansat, însă durerea tot acolo e. Și nu cred că va dispărea vreodată.
Ar trebui să fiu mai optimist în ceea ce privește boala mea, dar adevărul e că eu nu sunt Maddison, și că acest lucuru nu stă momentan pe lista mea cu lucruri de făcut astăzi.
În cele din urmă, îmi iau inima în dinți și-l privesc pe doctorul meu, în timp ce acesta se uită atent peste hârtiile ultimelor mele analize. Cum spuneam, nu sunt foarte optimist, însă zâmbetul de pe chipul doctorului ar trebui să-mi ofere o doză de speranță. Doar că, petru mine, speranța nu mai exsistă.
Glasul doctorului reușește să mă aducă cu picioarele pe pământ, și mă face să-mi ridic privirea spre el. Zâmbetul de pe chip nu i-a dispărut, ceea ce mă face să cred că omul ăsta nu se încruntă niciodată, și că are mereu o mină optimistă. Plicul în care se află analizele mele de astăzi este în mâinile sale, însă în loc să-l deschidă mi-l întinde mie. Nu pricep ce vrea să însemne asta, însă iau plicul și-l deschid.Mă uit derutat peste cifrele întipărite pe hârtie fără să pricep cât de gravă e treaba asta. Pun pe masă hârtia și plicul,adresându-mă doctorului:
— Ce înseamnă toate cifrele acelea? Cât de grav este? întreb pentru prima dată de când am fost diagnosticat.
La început doctorul nu-mi răspunde, ci analizează și el cu atenție hârtia cu analizele, iar zâmbetul de mai devreme îi reapare pe chip. Începe să mă enerveze optimismul său, însă nu-i spun asta. Tonul încurajator pe care îmi vorbește, mă face să sper la exsistența unei luminițe aflate la capătul tunelului:
— Kyan, tratamentul tău decurge bine, îmi spune doctorul pe un ton blând. Faci progrese, și asta mă bucură cel mai mult. Sunt mândru de tine, îmi spune de parcă ar vorbi cu un băiețel de cinci ani. Te aștept săptămâna viitoare pentru un nou set de analize.
— Nu voi mai fi în țară săptamâna viitoare, îi spun pe un ton cât se poate de rece.
— Dar nu ai voie să călătorești! Zborul, ți-ar putea pune în pericol sănătatea, îmi răspunde doctorul pe un ton indignat.
— Dacă e să mor o voi face. Oricum nu mai am nimic de câștigat din viața asta.
Doctorul mă privește perplex, arcuindu-și o sprânceană. Deschide gura ca să zică ceva, însă o închide imediat la loc.
— La revedere, spun în cele din urmă, întorcându-mă spre ușă.
— Kyan, te-aș ruga să te mai gândești, îmi spune doctorul pe un ton plin de speranță.
— Mă tem că nu mai exsistă cale de întoarcere.
Cu ceva timp în urmă, am decis să plec din orașul ăsta pentru că, nu mă mai leagă nimic de acest loc. Am fost lăsat baltă când aveam cea mai mare nevoie de cineva care să-mi fie alături. A trebuit să mă confrunt singur cu durerea și suferința, iar pe de altă parte, când ieșeam în lume trebuia să zâmbesc ca și cum n-aș fi avut nimic, de parcă eram cel mai fericit. M-am săturat să zâmbesc și să par ceea ce nu sunt."Ești prea bolnav, Kyan, iar eu nu pot să te îngrijesc" au fost cuvintele mamei mele în clipa în care a aflat că am leucemie. De atunci, aceste cuvinte mi-au rămas impregnate pe creier și m-au făcut să-mi urăsc familia din ce în ce mai mult.
Ies din clădire, inspirând aerul călduros și sufocant al orașului. Cobor treptele, îndreptându-mă spre taxiul parcat de cealaltă parte a drumului. Aș vrea să fiu la fel de optimist ca doctorul, însă nu știu de ce nu pot fi. Din anumite motive, aș vrea să nu-mi pese de rezultatele alea, dar cumva mă gândesc la cei doi prieteni ai mei, care încă au nevoie de mine. Îmi amintesc imediat de cuvintele lui Maddison de seara trecută:
— Ești prietenul nostru cel mai bun, Kyan. Și avem nevoie de tine în viețile noastre. Te vrem sănătos, pentru că ne e atât de dor de vremurile bune în care ieșeam împreună și nu aveam nici o grijă. Fă-te bine,Kyan. Pentru noi.
Telefonul începe să-mi vibreze din buzunarul blugilor, chiar în clipa în care traversez strada regulamentar. Mă pipăi peste tot, încercând să găsesc telefonul, însă chiar în acea clipă o motocicletă trece în viteză fără să-mi acorde prioritate. Și în secunda următoare tot cee ace văd în fața ochilor este cerul albastru, iar apoi totul devine negru.
Respir, inspire și mă doare. Tot corpul mă doare, și în jur e doar negru.
Ultimul lucru pe care reușesc să-l mai văd este o fată cu un păr roșu ca de foc, care încearcă să mă readucă pe linia de plutire. Cu câteva secunde înainte de a închide ochii observ că în jurul meu sunt adunați o grămadă de oameni care mă privesc uimiți, așteptând probabil, să-mi dau ultima suflare.
Aud niște țipete lângă urechile mele și mai mulți oameni care striga unii la ceilalți Chemați ambulanța! în timp ce alții încep să facă poze, ca și cum viața mea ar fi o nouă știre demnă de Can-Can.
Când ești Kyan Magnuson lumea te vede cu alți ochi. Se așteaptă de la tine să devii moștenitorul imperiului creat de Victor Magnuson. Se așteaptă să conduci firma Magnuson Company S.A.
Kyan Magnuson a crescut în ură, și a trăit în durere. Iar iubirea nu e decât o minciună pe care fiul familiei Magnuson nu vrea să o înghită.
Blițurile telefoanelor îmi ard retina,forțându-mă să închid ochii. Gălăgia din jur devine tot mai mare, ceea ce înseamnă că oamenii se strâng în jurul meu ca albinele la stup. Durerea începe să-și facă simțită prezența în întreg corpul, acaparându-mă exact cum face o caracatiță când iși apucă prada cu tentaculele. Încet, lent, dar sigur. Simt cum oasele mi se frâng puțin câte puțin, ca și cum viața mi s-ar scurge printre ele. Carnea îmi pulsează sub greutatea oaselor, care, treptat devin moi precum gelatina. Nu mai pot să mă mișc. Mă zbat pe suprafața asfaltului, încercând să caut o portiță de scăpare, orice de care să mă agăț pentru a ieși cât mai repede din acest Infern.
Într-o fracțiune de secundă în fața ochilor îmi apare o siluetă îmbrăcată în alb, care se mișcă lent înaintea mea. „Am halucinații", îmi spun privind-o cum se apropie de mine într-o liniște înspăimântătoare. Șoapta sa ca o adiere blândă de vânt mă face să tresar. Vocea sa blândă îmi șoptește încet la ureche, ca și cum acele cuvinte ar putea să mă aducă din nou pe pământ:"Te rog să nu mă părăsești!"
Și din clipa asta firul evenimentelor se rupe brusc, ca și cum, moartea e pe cale să mă înghită din clipă-n clipă. Simt că sunt mort, dar că de fapt trăiesc. Simt că sunt în viață,dar că sufletul meu a murit de mult.