Creatura se apropie câțiva pași de ce doi, apoi se opri brusc în momentul în care îl observă pe Keariv. Comandantul descălecase deja și rămăsese pe loc, strângându-și în mod repetat palmele în pumni. Simțea că totul era greșit, că n-ar fi trebuit ca ei să se afle acolo. Însă răul era deja făcut, iar el, oricât de tare și-ar fi dorit, nu putea să dea timpul înapoi. Bărbatul aruncă o privire scurtă în direcția Euphraxiei, care rămăsese în șa, strângând cu putere hățurile. Femeia își tot repeta în gând că totul era doar un vis, încercând din răsputeri să se convingă că trebuia să se trezească din clipă în clipă și totul avea să revină la normal.
Keariv strânse din dinți, gândindu-se cât de speriată trebuia să fie în acele clipe, și începu să își regrete și mai tare decizia luată. Dacă ar fi existat o altă soluție, orice altă soluție, nu ar fi dus-o în veci acolo. Încercase din răsputeri să uite acele cuvinte păgâne și își dorise cu ardoare să nu își mai amintească de existența acelei creaturi. Dar se văzuse prins în acea situație fără cale de scapăre și fusese nevoit să accepte că era conștient de toate acele lucruri, chiar dacă nu se mândrea deloc cu originile sale.
― Ah, tu erai, murmură creatura, vocea sa hârjâită făcând-o pe Euphraxia să tresară puternic, parcă trezită dintr-o transă. Ce cauți aici? îl iscodi în continuare pe comandant, împreunându-și mâinile la spate.
Keariv refuză să se uite în față, chiar dacă știa că era suficient de întuneric încât să observe doar niște umbre și nimic mai mult. Însă privirea creaturii, care era mai goală și înspăimântătoare decât cea a demonilor, încă îi bântuia noapte de noapte visele. Nu o uitase nici măcar o clipă și era sigur că nici nu avea să o facă vreodată.
― Am nevoie de ajutorul tău, abia rosti printre dinții încleștați, încruntându-se puternic.
Cuvintele sale chinuite rupseră un hohot puternic de râs din partea creaturii. Unul care îi făcu pe Keariv și Euphraxia să se înfioare, simțind cum o răceală le coboară de pe spate până în vârfurile picioarelor.
― Ai nevoie de ajutorul meu, îl îngână ca un copil, imediat ce își potoli râsul. Acum doi ani ai plecat de aici blestemând și renegându-ți strămoșii. Îți aduci aminte? îl întrebă, fără a aștepta însă un răspuns din partea lui. Iar acum te întorci și, cu capul aplecat spre pământ, îmi ceri să te ajut... Trebuie să fie ceva important pentru tine din moment ce ți-ai călcat pe mândrie, întorcându-te aici, își dădu în continuare cu părerea, mijindu-și privirea.
Creatura se opri brusc, pocnindu-și degetele și încruntându-se de parcă încerca să își amintească un lucru care se întâmple cu mult timp în urmă.
― N-aș fi crezut că ai să faci asta la cât de înverșunat ai fost atunci, pufni și mai făcu un pas în față. Și ai adu-o și pe ea aici, se arătă indignat, îndreptând un deget osos în direcția Euphraxiei. Nu îți împărtășește credința, băiete! termină cu ceea ce Keariv știa deja, gândindu-se că totul avea să fie mult mai complicat din această cauză.
― Ne ajuți sau nu? mârâi printre dinți comandantul, vizibil enervat de vorba lungă a creaturii.
Nu își dorea să i se amintească nimic din ce avea legătură cu acea noapte, ceea ce voia era doar ca totul să se termine cât mai repede posibil. Își jură în acea clipă că era pentru ultima dată când mai calcă pe acel pământ păcătos și îmbibat în sânge nevinovat. Orice ar fi, nu avea să mai facă și a treia oară aceeași greșeală. Dacă nu ar fi fost vorba de Euphraxia, nu și-ar fi încălcat pentru nimeni și nimic primul cuvânt dat...
Creatura își duse mâna spre față, mângâindu-și bărbia, ca și cum avea nevoie de timp pentru a se gândi. Keariv aștepta încordat răspunsul său, sperând pe de o parte că cel fin fața sa avea să accepte și pe de altă parte că răspunsul avea să fie unul negativ. Însă realiză că ambele sale speranțe erau în zadar, căci, indiferent de ce avea să se întâmple mai departe, nimic nu avea să mai fie la fel.
― Ești conștient că încă există un preț, nu-i așa? îi răspunse după ceva timp cu o altă întrebare, iar bărbatul răspunse afirmativ, mai mult oftând. Aduceți-l în colibă, mai spuse, uitându-se rapid spre trupul lui Kellan, apoi le întoarse spatele și se îndreptă cu pași greoi.
Abia în momentul în care creatura intră înapoi în colibă, Euphraxia descălecă, clătinându-se pe picioare în momentul în care acestea atinseră pământul. Se apropie de Keariv tremurând din toate încheieturile, căci frica îi moleșise tot trupul, făcând-o să se simtă mai slăbită ca niciodată. Discuția celor doi trecuse pe lângă urechile ei fără să înțeleagă cu adevărat ce se întâmpla. Auzise doar câteva frânturi, care acum i se învârteau neîncetat prin minte și o amețeau, căci toată atenția ei se concentrase asupra trupului fratelui său care atârna fără viață pe spinarea calului comandantului. Lacrimile nu-i părăsiseră chipul nicio clipă, având obrajii încă umezi atunci când ajunse lângă bărbat.
― Keariv, nu. Nu se poate... murmură, iar vocea i se frânse, sprijinindu-se cu palmele de pieptul său.
Tot ceea ce se întâmpla era peste puterile ei de întelegere. Nu putea și nici nu voia să accepte nimic din ce văzuse și aflase. Își dorea ca totul să se termine, ca oboseala care îi cuprinsese corpul și teama ce îi strângea sufletul să dispară, să nu își mai audă sângele vâjâindu-i prin urechi și inima să i se oprească măcar pentru câteva clipe din goana ei nebunească.
Bărbatul o prinse de talie și înghiți în sec, începând și vorbească mai mult șoptit.
― Eu nu... Nu te-aș fi adus niciodată aici dacă nu aș fi știut cât de mult îți iubești fratele. M-am gândit... M-am gândit că o să fac eu ceea ce este de făcut și totul avea să revină la normal, rosti cu greutate, negăsindu-și cuvintele, continuând apoi după o scurtă pauză. Putem să plecăm chiar acum și să dăm uitării tot ce s-a întâmplat în noaptea asta, dar nimeni nu ți-l va mai aduce înapoi pe Kellan, spuse cu greutate, simțind cum femeia se cutremură din cauza cuvintelor sale.
― Nu pot să îl las să moară, nu din vina mea. Dar asta... suspină, încurcându-se în propriile cuvinte. E prea mult, Keariv. Prea mult pentru toți, sfârși obosită, lipindu-și fruntea de umărul lui.
Euphraxia nu reușea să își dea seama ce ar fi fost corect de făcut în acea situație. Gândurile i se amestecau haotic și nu duceau nicăieri. Își spunea neîncetat că nu putea să renunțe la Kellan, dar apoi își amintea că nu știa dacă era capabilă să plătească prețul despre care creatura spusese. Se simțea, pentru a două oară în acea zi nesfârșită, prinsă într-o capcană din care nu știa cum să scape.
Comandantul oftă zgomotos, trecându-și liniștitor palmele peste spatele ei. Nu știa ce ar fi putut să ar fi trebuit să îi spună, căci mintea sa se golise de orice gând.
― Haide, să mergem. Poate e mai bine așa, rosti blând, trăgând-o ușor de brațe.
Însă femeia rămase pe loc, clipind lent de parcă abia atunci se trezise din somn. Privi lung spre locul în care se afla coliba și își mușcă puternic buzele uscate. Știa că nu ar fi putut să suporte pierderea lui Kellan, inima ei nu mai putea să îndure iar o asemenea durere. Și avea să facă orice îi stătea în puteri pentru a îl salva, chiar dacă asta însemna să facă un pact cu acea creatură.
― Nu, spuse oarecum nesigură, făcându-l pe Keariv să se încrunte. Trebuie să fac asta peste el, adăugă cu vocea tremurândă, fiind ceva mai hotărâtă de această dată.
― Euphraxia... dădu el să spună, însă femeia îl strânse de mână, iar el înțelese că nu avea rost să mai insiste, căci ea deja se hotărâse.
Bărbatul renunță la vorbele sale, strângându-i în schimb la rându-i palma ușor. Avea să rămână lângă ea indiferent de decizia luată.
― Atunci ajută-mă să îl duc înăuntru, o îndeamnă fără prea multă tragere de inimă, iar ea îl ascultă, încă împovărată de stările care o încercau.
Creatura se afla în dreptul unui pat din scânduri, privind fix spre ușă atunci când ei intrară. Podeaua șubredă scârțâia la fiecare pas făcut, iar câteva lumânări erau aprinse undeva într-un colț, răspândind o lumină slabă.
― Credeam că ați plecat deja, afirmă domol creatura, fără a se mișca din locul său, în timp ce Keariv îl așeză pe Kellan pe pat.
Euphraxia rămase aproape de ieșire, evitând să privească în jur. Încă de când intrase observase pete uscate de sânge împrăștiate peste tot, care îi făcuseră stomacul să se întoarcă pe dos și inima să îi bată iarăși cu putere. În momentul în care Keariv se apropie de ea, se ascunse în spatele său, așa cum o făcuse și în pădure. De fiecare dată când se afla în preajma acelei creaturi frica punea stăpânire pe ea și nu mai putea gândi normal. Toate gândurile i se blocau, iar frânturi din coșmarurile sale îi treceau prin fața ochilor.
Făcându-și curaj, se uită peste umărul comandantului, observând cum creatura se apropie de Kellan. Îi analiză chipul, ca mai apoi să se uite îndelung la rana făcută de sabie, sfârșind în cele din urmă prin a-și pune palma dreaptă peste inima bastardului.
― Pot să îl mai întorc din drum până la ivirea zorilor, le spuse cu vocea spartă, făcând-o pe Euphraxia să răsufle oarecum ușurată. Regina ta e dispusă să plătească prețul? întrebă batjocoritor, întorcându-se pe jumătate înspre ei.
― O să mă ocup eu de asta, mârâi comandantul atunci când creatura se apropie insistent de mult de ei.
― Nu e despre tine de data asta, comandante! îl înfruntă, privindu-l fix în ochi. Cred că nu mai ai nimic de adăugat, nu-i așa? întrebă, pocnind din degete, dar Keariv nu îi răspunse și nici nu schiță vreun gest. Parcă e mai bine așa, rânji mulțumit, îndreptându-și atenția către Euphraxia.
― Ce i-ai făcut? murmură speriată femeia, văzând că bărbatul din fața ei nici măcar nu mai respira, dându-se apoi un pas în spate.
― Nu are nimic, creatura dădu din mână ca și cum ar fi fost doar un fleac. Acum, spune-mi care e decizia ta. Omori un om ca să îți salvezi fratele sau îl lași să moară? o iscodi, iar femeia simți că privirea sa îi ajunge până în suflet.
Întrebarea creaturii o lovi direct în moalele capului. Simți o durere surdă în piept, care o ardea și care se răspândi rapid în tot corpul, făcând-o să se cutremure. Își privi pierdută fratele, apoi reveni cu privirea asupra lui Keariv, repetând acest lucru de mai multe ori.
― Eu... eu nu... se bâlbâi, respirând greu, în timp ce se sprijini de peretele din spatele său.
― Nu e ca și cum ar fi pentru prima oară când faci asta, nu-i așa? o întărâtă creatura, plimbându-se prin fața sa. Doar nu o să îți lași frățiorul să moară... Ai putea să trăiești toată viața cu povara că tu l-ai omorât de fapt? Că din cauza ta nu a avut șansa să își trăiască viața cu adevărat?
Euphraxia își astupă urechile cu palmele, strângând puternic din pleoape doar pentru a nu mai auzi vorbele creaturii și a nu mai vedea trupurile neînsuflețite care apăreau ca niște fantasme în fața ochilor ei. Se lăsa moale, prelingându-se de-a lungul peretelui, până când atinse cu totul podeaua.
― Taci, te rog, taci, îngâimă printre suspine, înecându-se la fiecare cuvânt rostit. O să o fac, doar nu mai vorbi. Nu mai vorbiți niciunul repetă pierdută, auzind de nicăieri țipete de agonie.
Creatura își izbi palmele una de alta cu putere, bucuria putând să se citească foarte ușor pe chipul său.
― Minunat! Minunat! exclamă, învârtindu-se de câteva ori prin încăpere.
Se întoarse apoi iar către Euphraxia, ținând în mâna stângă un pumnal și în cea dreaptă o traistă. Femeia nu se mișcase nici măcar o clipă până atunci, ținându-și în continuare mâinile peste urechi și legănându-se în față și în spate. Avea impresia că lua parte la tot ceea ce se întâmpla ca o păpușă manevrată de un păpușar iscusit, nefiind cu adevărat responsabilă pentru acțiunile sale.
― Te întorci cu inima unui om până în zori sau nu îți mai vezi fratele niciodată, îi spuse puternic, ridicând-o de braț, însă ea abia îi auzi cuvintele. Și acum du-te, o îndeamnă punându-i cele două obiecte în mâini. Nu mai ai mult timp la dispoziție, adaugă grăbit și o împinse afară.
Femeia rămase blocată pentru câteva secunde, apoi se îndreptă mai mult din instinct către iapa sa. Nici măcar nu realiză când ajunse la intrarea în sat, căci totul se petrecea în ceață și mult prea rapid pentru ea. Pe tot parcursul drumului fusese conștientă doar de vântul care se izbea cu putere de fața ei, orice alt gând dispărând brusc. Legase apoi calul de trunchiul unui copac, pășind șovăitor și tresărind la fiecare zgomot mai puternic.
Împiedicându-se la fiecare pas, Euphraxia ajunse în cele din urmă în mijlocul satului. Doar câteva făclii răzlețe, care nu fuseseră stinse de vânt, mai luminau împrejurimile. Își roti privirea în jur, întrebându-se ce căuta acolo. Avea oare puterea de a omorî pe cineva, fiind conștientă de ceea ce face? Ar fi putut să trăiască toată viața, gândindu-se dacă persoana respectivă avea o familie care rămăsese fără sprijin din cauza ei? Dar Kellan... Era singurul care ținea la ea cu adevărat și care îi fusese alături necondiționat. Cum ar fi putut să îl lase mă moară?
Auzi glasuri și râsete, care o făcură să devină conștientă de locul în care se afla. Văzu cum trei umbre, care se țineau pe după umeri, veneau din fața sa, clătinându-se. Una dintre umbre se desprinse de celalalte, despărțindu-și drumurile. Bărbatul care rămase singur continuă să se apropie din ce în ce mai mult de Euphraxia, în timp ce ceilalți doi o luară la stânga. Limba i se împleticea la fiecare cuvânt, însă nu renunță să cânte cu putere melodia pe care o strigase până atunci alături de tovarășii săi:
Să bem acum, să înecăm amarul,
De parcă mâine nu vom mai putea,
Să umblăm sau să ridicam paharul,
Căci moartea ne cheamă-n zori la ea.
Euphraxia tresări și își trase gluga de la pelerină peste față, vrând să plece. Însă fix în acel moment încheietura îi fu prinsă cu putere, iar ea se întoarse speriată.
― Măi, măi, măi. Ce caută o domniță singură aici, atât de târziu? o întrebă, trăgând-o brusc mai aproape.
Femeia se strâmbă din cauza mirosului puternic de alcool, smucindu-și mâna, însă strânsoarea era mult prea puternică.
― Nu te agita, abia ce ne-am cunoscut. Nu vrei sa ne cunoaștem mai bine? râse grosolan, făcând-o pe Euphraxia să înghită în sec.
Poate frica, poate mâinile bărbatului care se plimbau dezgustător pe spatele ei, poate cuvintele creaturii sau tot ceea ce se întâmplase în acea zi, nu ar fi putut să spună ce, însă mâna sa se mișcă de la sine, iar pumnalul se înfipse în pieptul lui. Euphraxia își dădu seama de ceea ce făcuse abia în momentul în care sângele cald se prelinse pe degetele sale și omul scoase un geamăt de durere. Sub același impuls, femeia îi scoase inima, punând-o în traistă, și o luă la fugă spre marginea satului.
Ajunsă înapoi la colibă, femeia intră val vârtej, aruncând traista la întâmplare pe podea, apoi se întoarse la fel de repede afară. Un val de greață o cuprinse și vărsă chiar acolo, râmânând pe pământul rece. Își duse mâinile la gură, încercând să își înăbușe suspinele, în același timp care două palme mari îi cuprinseră umerii. Cu ochii plini de lacrimi observă mantia întunecată a lui Keariv și se întoarse spre el, ascunzându-și fața la pieptul lui. Comandantul o strânse puternic în brațe, rămând așa până când creatura își făcu iarăși apariția. Femeia nu își schimbă poziția, doar comandantul își ridică privirea.
― Puteți să îl luați și să plecați, le spuse, stergându-și mâinile cu o cârpă. Dar să îl țineți departe de tăișul sabiei, căci nimeni și nimic nu îl va mai întoarce din drum atunci, termină de vorbit, dispărând de lângă ei.