Blestemați

Capitolul cincisprezece: Planuri

         Nedgral Urvat se simțea nespus de mulțumit în acea seară rece care purta cu ea miros puternic de ploaie. Din turnul în care se urcase putea să îți vadă aproape tot regatul îndinzându-i-se la picioare. Totul era al lui și în curând avea să fie mult mai mult decât atât. Nici măcar supărarea cauzată de fuga femeii lui Araf și a copilului nu reușea să îl mai atingă. Avea să se ocupe, cumva, și de această problemă. Dar ceva mai târziu, acum doar voia să se bucure de ce se întâmpla. Simțea că se afla din ce în ce mai aproape de ce își propusese, iar inima îi era cuprinsă de o bucurie care îi făcea trupul să tremure de nerăbdare. Tatăl lui, zeii să aibă grijă de sufletul lui, îi spunea mereu că avea un viitor măreț în față, iar el îl crezuse de fiecare dată, ajung cu timpul să facă tot ce era posibil pentru a adeveri cuvintele bărbatului. Își dorea să realizeze tot ce răposatul rege nu putuse, voia ca regatul Vaehis să fie cel mai puternic dintre toate, să le cuprindă pe celelalte și, în locul Yahimului, să fie centrul Zirahului. De ani de zile era acaparat de aceste dorințe, însă nu putuse să găsească momentul prielnic pentru a acționa. Și când se gândise că niciodată nu avea să fie momentul potrivit pentru a-și împlini ambițiile, avusese loc execuția reginelor. Fusese nevoie doar de acea mică scânteie pentru a a-și pune la cale planul. Iar acum, zece ani mai târziu, aproape că putea să spună că toate eforturile sale dăduseră roade.

         Moartea soției lui fusese un simplu pretext de care însă se folosise pe cât de mult putuse. Nu suferise prea mult din cauza execuției, dar supușii săi și cei din restul regatelor nu trebuiau să vadă sau să știe asta. Dacă ar fi fost după el, nici măcar nu s-ar fi căsătorit. Femeile erau ființe lipsite de apărare, care cereau mult prea multe și ofereau mult prea puțin. O soție ar fi fost doar o povară. Cunoștea o singură excepție, pe Ophelya Virax, dar ea era deja căsătorită și oricum îi trebuia cineva supus, umil, care nu ar fi cârtit în fața acțiunilor sau deciziile sale. În plus, era conștient de faptul că avea nevoie de moștenitori. Astfel, căutase o persoană care ar fi fost cel puțin acceptabilă., iar în momentul în care o găsise, nimeni și nimic nu i-a putut sta în cale. O iubise pe Chyn, da, dar egoist, mândru, poate chiar crud. O alesese pe ea doar pentru că era cea mai frumoasă femeie din regat și cea mai pricepută dintre vrăjitoare. Și femeia nu avusese de ales, căci familia ei fusese mai mult decât fericită să își vadă unica fiică măritată cu viitorul rege. Reușise chiar să se ridice la nivelul așteptărilor atunci când realizase că viața ei și a celor dragi stau în mâinile lui Nedgral.

          Gândindu-se la ea, bărbatul realiza cât de mult îl detestase. Nu îl interesase prea tare acest aspect, însă, căci tot ce voia de la ea era să se comporte cum îi spunea și să facă ce și cum îi poruncea. Mai departe nu îl interesa deloc dacă îl iubea sau nu, sentimentele ei îi erau total nefolositoare. Problema intervenise atunci când, după mai bine de trei ani de când fuseseră legați prin jurământ, femeia nu rămăsese încă grea. Regatul mustea de zvonuri, nobilii erau agitați și nemulțumiți, iar el își revărsa furia asupra femeii cu care împărțea coroana ori de câte ori avea ocazia. Bănuia ceva, însă nu voia să accepte, așa că toată vina cădea asupra Chynei. Abia în al patrulea an în Zirah se împrăștiase zvonul că regii vrăjitorilor așteptau un moștenitor. Nedgral nu spusese nimic și nici nu dăduse de bănuit ceva, cu toate că știa că nu era copilul său. Așteptase până când femeia născuse, trăind o altă dezamăgire cruntă, căci era fată, ci nu băiat așa cum se așteptase și sperase. Apoi îl găsise pe bărbatul care îndrăznise să se apropie de soția lui și se bucurase nespus să îl vadă târându-se la picioarele sale, cerând îndurare.

         Chyn își dăduse seama că regele știa adevărul și că tot el era vinovat și de moartea tatălui copilului. Iar Nedgral simțise o satisfacție copleșitoare când, timp de câteva luni, o văzuse cum se scurge din picioare, mereu plânsă, trasă la față și lipsită de poftă de viață. Singura ei alinare mai era fata pe care o iubea ca pe ochii din cap și voia să o țină cât mai departe de influența celui cu care fusese nevoită să se mărite, promisiune pe care nu mai putuse să o ducă la bun sfârșit. Nedgral o recunoscuse ca fiind fiica lui, știind că nu urma să aibă pare de un moștenitor adevărat, și se purtase, de dragul aparențelor, acceptabil cu ea. Și bine făcuse, căci acum era momentul ca acea creatură nesemnificativă să își plătească datoria pentru toți acei ani privilegiați din viața ei. Se uită către inelul pe care cei din Consiliul Suprem îl sileau să îl poarte și îl strânse ușor. Aproape că îi venea să râdă și chiar ar fi făcut-o dacă nu ar fi auzit chiuituri, aclamări și fluierături. Se hotărî că venise clipa să se alăture nobililor strânși în sala balului.