Blestemați

Capitolul douăzeci și patru: Las-o să moară

         Îi era cald. Atât de cald încât parcă i se scurgea carnea de pe oase și cele din urmă se topeau. O ardea tot corpul și se gândi pentru o clipă dacă nu cumva luase foc. Auzea voci. Cineva râdea și îi era cunoscut râsul acela. De unde îl știa? Voia să își deschidă ochii doar ca să vadă cine era cu ea și de ce nu încerca nimeni să o salveze. Prima dată ploapele i se zbătură în zadar. Rămase în continuare în întuneric, în timp ce vocile începură să se audă din ce în ce mai tare și mai aproape de ea. Încercă încă o dată, și încă o dată până când lumina se strecură pe sub pleoapele ei. Își privi mai întâi trupul. Era bine, nu ardea. Atunci de ce îi era așa de cald? Simți cum i se scurg pe tâmple broboane de transpirație, însă nu avea suficientă forță în mâini ca să poată să și le șteargă.

         Privi amețită în jur. Era în camera ei, în Iros. Cum ajunsese acasă? Vocile pe care le ignorase până atunci se auziră și mai tare. Își forță capul să se întoarcă în direcția ferestrei, căci avea impresia că de acolo venea zgomotul. Respirația i se poticni și buzele îi tremurară. Era ea, cea de acum zece ani, și Araf era în fața ei, înghețat, cu sânge pe haine și cu ochii goi. Fratele ei o făcea să râdă, se jucau împreună. Apoi fetița dispăru și bărbatul se întoarse cu fața către ea. Se ridică greoi și se îndreptă în direcția ei, lăsând dâre de sânge în urma lui. Îi puse mâna pe frunte, iar Euphraxia oftă. Îi plăcea, era rece. Araf spuse ceva, dar nu îl auzi. Era atentă doar la jumătatea de soare de la gâtul lui. Voia să îi spună că îi fusese dor de el.

         ― Las-o să moară, auzi o altă voce și tatăl său apăru lângă ei.

         Fratele său continuă să își țină mâna pe fruntea sa.

         ― Las-o să moară, bărbatul repetă și Araf își trase palma, apoi dispăru.

         În următoarea secundă Krisos dispăru și el, iar ea realiză că nu era, de fapt, acasă. Nu recunoștea camera.

         O iau razna.

         O lacrimă i se scurse pe obraz. Înainte ca întunericul să o cuprindă, văzu un bărbat cu păr gri care părea că o privește îngrijorat. Nu putu să își dea seama dacă era real sau dacă mintea ei bolnavă îi juca iarăși feste. Pleoapele îi căzură peste ochi și nu mai auzi nimic în afară de sunetul greu al propriei respirații.

         Îi era cald.

***

         Lorhan ajunse la castelul din sudul regatului în același moment în care soarele se ridică pe cer. Încercase să se grăbească pe cât de mult posibil, cu toate că primise vești deja vești legate de starea celor două persoane care reușiseră să ajunsă înapoi în Qiras. Totuși nu putea să fie liniștit până când nu îi vedea cu ochii lui. Își trimisese oamenii la moarte pentru că nu putuse să își dea seama că le fusese întinsă o capcană. Nu avea cum să nu se simtă vinovat. Dar era recunoscător pentru faptul că soldații săi reușiseră să o protejeze pe Euphraxia. Trecu mai întâi pe la comandant, găsindu-l alături de un tămăduitor.

         ― Stai jos, Lorhan îi ceru atunci când bărbatul vru să se ridice și să îl salute. Cum e? îl întrebă pe bătrânul care continuă să îl verifice.

         ― O să fie bine, îl asigură. Singurele răni mai puternice sunt la cap și la mâna stângă pe care o are ruptă. Restul rănilor nu sunt atât de serioase, câteva vânătăi și zgărieturi nu prea adânci. Trebuie doar să se dea cu alifie timp de câteva săptămâni și să aibă grijă ca bandajele să fie mereu curate. Ar fi bine dacă nu ar mai lupta pentru o perioadă.