Blestemați

Capitolul șaisprezece: Luptă ca să trăiești

         Își lăsă degetele să se strecoare printre suvițele negre, răsfirându-le peste materialul roșu al rochiei sale. Chipul liniștit al copilului o făcu să zâmbească șters. Îi adormise cu capul în poală cu mai bine de un ceas în urmă, iar de atunci nu se clintise deloc de teamă să nu îl trezească. Când dormea, nu părea că este chinuit de durerile care nu îi părăseau nicio clipă trupul. Când dormea, avea fața atât de luminoasă încât nu se mai sătura să îl privească. Începuse de mult timp să uite chipul lui Araf, iar cel pe care îl vedea pictat în tablouri îi părea străin, căci privirea lui era goală, ci nu plină de iubire așa cum și-o amintea. Dar de fiecare dată când se uita la Mykas, îl vedea pe fratele ei. Și pe cât de mult o alina asemănarea dintre cei doi, pe atât de tare o răscolea. O durea sufletul când îl vedea mai palid și mai tras la față decât cu o zi înainte. Parcă se împuțina cu fiecare ceas care trecea și ei îi era teamă că ziua în care avea să îl piardă se apropia cu pași repezi. Dar apoi, când îi privea ochii verzi, o urmă de speranță se strecura printre îndoielile din mintea ei, căci vedea acolo o sclipire la fel de puternică și periculoasă precum tăișul unei săbii. Vedea dorința de a trăi. Și se gândea că momentan era suficient ca el să supraviețuiască.

         Oftă, iar mișcarea degetelor sale încetă. Privirea i se înălță și urmări absentă fulgii care cădeau necontenit. Grădina din spatele castelului era singurul loc în care se simțea cu adevărat liniștită. Era înconjurată de ziduri care se înălțau la fel de semețe precum Munții Byrtab și acoperită cu un acoperiș boltit din sticlă. Se putea intra acolo doar printr-un tunel despre care știau numai câteva persoane. De aceea îi și plăcea atât de mult, pentru că era ferită de toate privirile care o urmăreau la fiecare mișcare pe care o făcea. Se simțea puțin mai liberă acolo decât în orice alt loc din întregul regat. Își permitea să uite pentru o vreme de ea. Să își lase corpul atât de moale încât să nu îl mai simtă deloc, de parcă sufletul s-ar fi desprins de ea și ar fi hoinărit oriunde și-ar fi dorit, să nu își mai dea seama că respiră și să se uite în gol fără să se gândească la nimic. Era plăcut. Atât de plăcut încât și-ar fi dorit să încremenească timpul în loc și să stea așa pentru totdeauna. Foșnetul ușor al rochiei sale o smulse din acea stare și o aduse cu picioarele pe pământ. Începu să își simtă din nou corpul, din vârful degetelor de la picioare și până în creștet, să devină conștientă de cum pieptul i se umflă cu aer și gândurile se îngrămădiră neliniștite în mintea sa.

         Lăsă aerul să i se strecoare printre buze, apăsător, de parcă toată liniștea ei dispărea odată cu el, apoi își coborî privirea, plecându-și capul. Zâmbi din nou, de data aceasta mult mai larg, în timp ce Mykas o privi printre genele grele de somn. Nu fusese nevoie de multă trudă pentru a se apropia de el, însă fusese nevoie de timp. În primele dăți, băiatul stătuse pe celălalt capăt al băncii din piatră. Iar de fiecare dată când Isla pleca pentru a-i lăsa singuri, se uita după ea lung, implorând-o mut să îl ia și pe el. Apoi, după ce prezența Euphraxiei începuse să i se pară normală, distanța dintre ei începuse să se micșoreze pe zi ce trecea. Nu vorbeau niciodată când erau împreună. Femeia înțelesese că el nu scotea vreun cuvânt decât în prezența mamei sale, iar ea nu știa ce ar fi putut să îi spună. Așa că doar îi zâmbea și îl strângea în brațe cât de des putea, sperând că poate așa băiatul o să simtă tot ce nu putea să îi spună. Tocmai pentru că fiecare întâlnire a lor fusese astfel, tresări când vocea lui se auzi slab.

         ― Ești și tu bolnavă?

         Nu știa ce o suprindea mai tare: faptul că îi vorbise sau ceea ce o întrebase. Se forță să își despartă buzele, însă niciun sunet nu îi părăsi gura. În toată acea liniște putea să audă o singură respirație, pe a sa, iar asta o făcu să se cutremure sub stăpânirea unui fior care porni din inimă, trecând apoi prin tot corpul.