Notă; ascultați melodia atașată pentru un efect mai bun, enjoy!
Malik îmi lăsase arsuri în piept și implicit pe tot corpul, reprezenta o rană din care sângele nu contenea să curgă. Singurul pansament era însuși el și nimeni și nimic nu putea să stopeze sângele.
Stăteam rezemată de zid în cameră și simțeam cum suprafața rece îmi răcorește pielea, eram extenuată, obosită de propiile mele gânduri.
Știam că Demir reprezintă un inamic, dar nu credeam niciodată că o să-și dezvăluie fețele, interesele și scopurile atât de comod și fără nicio reținere. De ce făcea asta? de ce pusese între mine și Malik un zid? de ce stătea între vocile noastre ca să nu ne putem auzi?
După câteva ore;
M-am așezat la birou și încercam să-mi găsesc inspirația, mirosul de iasomie îmi invadase nările și aprinsesem o lumânare parfumată ca să împrospătez mirosul din cameră.
Era seară și greierii se auzeau din spre geam, vântul intra și ieșea armonios din camera mea și dispuneam de liniștea de care aveam nevoie.
Mă gândeam în sinea mea – și suferința asta are vreo margine? are vreun sfârșit sau este un început continuu? de fapt suferim din cauza amintirilor, a nevoiei și a lipsei.
Iubirea nu are nicio vină, ar trebui să purtăm singuri fiecare vină – noi oamenii distrugem tot ceea ce ne înconjuară și implicit iubirea. O tratăm inconștient, renunțăm, vrem să rănim fiindcă și noi am fost răniți.
Dar oare nu știm cum e să fii rănit? nu cunoaștem acea durere? de ce involuntar vrem să fie simțită și de alții? noi oamenii nu știm nici măcar să tratăm iubirea, o trăim ca un virus letal, ca o răceală și ne bucurăm când ne trece.
Am scris în noul meu caiet de notițe tot ce îmi trecuse prin minte și am semnalat cu punct la final, citatul din cartea lui Malik îmi schimbase starea și după mult timp aveam curajul să schițez un zâmbet.
A 2-a zi de dimineață;
Am coborât la parter după ce îmi făcusem rutina zilnică, optasem să port o rochie simplă de dantelă și o pereche de opinci comozi.
Intenționam să lucrez pentru următorul parfum și am coborât pe sărite scările, înainte să ies, sunt distrasă de conversația pe care o aud involuntar din crăpătura ușii a bucătărie.
– Ce-o să facem dacă află? abia și-a revenit, băiatul ăsta o să-i ia mințile din nou..
În vocea mamei se simte disperarea și eu mă apropii cu pași mici de ușă.
– Crezi că nu m-am gândit, mamă? o să plece, o să mă asigur că pleacă!
Răzbește Jo și pot să văd prin minuscula crăpătură cum își masează fruntea cu degetele.
– Cum a ajuns aici?
Tonul mamei devine calm și eu devin foarte anxioasă.
– I s-a stricat motocicleta în apropiere și băieții i-au recomandat atelierul meu.
Răspunde Jo și degetele lui bat în masă ca un tic nervos.
– De ce ai acceptat să-l ajuți? nu ați avut o altercație mai demult?
Intervine tata și vocea lui e dură.
– Asta a fost acum un an și din respect pentru restul de gașcă am acceptat să-i ofer ajutorul.
Se apără și vocea lui e joasă, timidă.
M-am dezlipit de ușă și picioarele m-au ghidat spre ieșire, aerul mi se oprise în piept și pierdusem șirul cu bătăile inimii care pulsau în ritm alert.
Era posibil ca ei să vorbească despre Malik? era posibil ca el să fie aici? mă uitam disperată în toate direcțiile și mi-am dus mâna în zona pieptului încercând să temperez starea de panică.
Am ajuns afară și respirația mea săcădată nu mai avea sfârșit, simțeam că mă înec, îmi auzeam propiile bătăi ale inimii cum îmi zguduiesc timpanele. Mi-am înfășurat degetele în jurul pietrei de la gâtul meu și m-am calmat după ce am pipăit-o, avea un efect liniștitor asupra mea.
M-am dus spre țărm și din depărtare se vedea o motocicletă parcată chiar pe dig, cu cât mă apropiam, imaginea devenea mai clară. Era neagră și pe partea orizontală avea inițiala "M".
Roțile erau pline de noroi și pe alocuri era pătată, unul dintre cauciucuri era ros și tăiat pe partea verticală.
Aveam impresia că visez și ceea ce văd e ireal – era motocicleta lui Malik, casca lui era atașată pe mâner.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi și m-am așezat în șezut pe marginea țărmului, stăteam cu picioarele deasupra apei și îmi spuneam în minte că nu poate să fie real.
Îmi repetam cu voce tare că nu e aici, disperarea mă cuprinsese și ca un instict nervos începusem să-mi frec mâinile, încercam să găsesc o scăpare din mintea mea unde posibilitatea asta se plimba peste tot.
În timp ce mă uitam pierdută și în urechi aveam doar sunetul apei și a ciocnirii cu valurile, niște pași se accentuau spre mine și din reflexul fricii nu voiam să mă uit în spatele meu.
– Saia..
Îi aud vocea și ochii mi se strâng nevrând să elibereze lacrimile.
Să-i aud vocea desprinsă din gândurile mele era cea mai reală fantomă, atunci m-am convins că e aici.
– Saia..
Repetă și eu mă ridic într-un impuls și îl depășesc ajungând la jumătatea țărmului.
– Saia!
Vocea lui capătă o notă accentuată și îmi oprește pașii.
Mă întorc pe câlcâie și îi înfrunt privirea – era neschimbat, ochii săi m-au lovit ca un glonț luat în plin și mi-au dărâmat toate zidurile și scuturile.
Părul său părea neîngrijit și stratul de barbă gros îi acoperise fața, ochii săi erau încercuiți cu pete negre și era îmbrăcat într-un tricou alb șifonat transparent prin care puteai să-i vezi trunchiul pieptului.
Ochii mei coborau și urcau îndealungul și îi analizam micile schimbări – purta inele similare cu ale mele și avea prinsă pe încheietură bandana mea – cea pe care o luase de la mine în noaptea petrecerii.
Cuvintele îmi tremurau pe buze și bătăile inimii mele pulsau invers, căpătaseră altă viteză, una necontrolabilă.
– De ce ești aici? de ce te-ai întors?
Rostesc cu buza tremurândă și mutându-mi privirea în direcții opuse ca să maschez lacrimile.
El nu a avut suficient curaj să-mi răspundă, mâna lui s-a întins spre mine și mi-a apucat încheietura între două degete, dar eu mi-am retras mâna.
Ochii lui verzi erau umezi și lacrimile stăteau șir în colțul ochilor, privirea lui era pierdută, erau multe regrete care îl încercau în acest moment.
Exact ca în cartea mea – devenisem doi străini și nu știam de unde ne cunoaștem, eram șterși din mintea unul altuia și ne străduiam să ne amintim cine am fost.
– Saia, eu..
Spune într-un final și eu dau din cap dezaprobator și opresc dialogul punându-mi mâna între noi.
– O să plec, nu-ți face griji!
Strigă în urma mea după ce eu am început să calc în direcția opusă ajungând în capul țărmului.
L-am privit și m-am ghidat spre casă, într-un fel eram fericită să-l văd, dar nu m-am gândit niciodată că o să-mi amintesc fiecare greșeală a sa doar privindu-l în ochi.
Aveam un zâmbet tâmp pe față, dar în același timp nu voiam să permit să fiu inconștientă, plângeam în frustrare.
Durerea era atât de mare încât nu îi mai simțeam efectul, devenisem aptă. Nu știam cum să reacționez revederii cu Malik, inima mea nu mai contenea să bată alert și lacrimile nu se mai sfârșeau.
Dar nu puteam să-l iert, voiam s-o fac, credeam că am făcut-o, dar odată cu privirea lui care m-a spart și m-a transformat în cioburi împrăștiate, m-am convins că nu o să pot.
Am fugit în camera mea și l-am ignorat pe Jo care mi-a tăiat calea, se uita cumva vinovat la mine și după starea mea își dăduse seama că l-am văzut.
– Saia..
Jo se ține după mine, dar eu îl ignor.
– Voiam să fac în așa fel să nu-l vezi, dar se pare că v-ați intersectat prea repede..
Își lasă capul în jos după ce mă privește cu vinovăție și mă oprește din drum prinzându-mi brațul.
– Malik..vrei să spui că Malik s-a întors?
Intervine Demir care abia intrase pe ușă și Jo încuviințează din cap.
– O să plece diseară, te asigur.
Îmi promite printr-o strângere din ochi și eu încuviințez din cap.
Credeam că dacă îl văd toată durerea se va evapora și eu implicit o să mă vindec, dar cine ar fi crezut că trădarea nu încetează să doară?
Ea e acolo să-ți amintească mereu că ai călcat strâmb, să-ți calce pe inimă, să presare sare pe răni.
Peste câteva ore;
M-am încuiat în cameră stând și meditând asupra a ceea ce s-a întâmplat azi, voiam să cred că e doar o iluzie, să-l știu atât de aproape când a fost atât de departe mă omora letal.
A fost departe respirația lui, ochii lui, mâinile sale și inima lui au fost la distanță, dar acum să știu că e atât de aproape mă sperie și mă face să retrăiesc fiori.
– "O să plec, nu-ți face griji!"
Replica asta mă bântuia și nu găseam nicio scăpare către liniște, de ce îmi păsa dacă pleacă sau rămâne?
Nu-ți mai ascunde dorul, e aici și chiar și apropierea asta mică te încălzește.
Aud vocea minții mele și mă încrunt.
– Tu cum ai apărut din nou?
Răspund și strâmb din nas.
Sunt aici fiindcă e Malik aici, eu apar și dispar odată cu el.
– Credeam că am scăpat de tine!
Îmi încrețesc nasul și trântesc creionul din degete pe masă.
Îmi iau șalul de mătase și ies în grădină, voiam să-mi ocup timpul cu ceva ca să uit să mă gândesc la Malik.
Mă duc în atelierul meu pentru parfumuri și creme și aprind lampa veche de pe masă, părinții mei îmi improvizaseră un atelier din fosta băcănie.
Am coborât treptele joase și am inspirat mirosul florilor ajustate pe pereții de piatră, în mijloc aveam o masă albă unde îmi păstram toate nuanțele, cremele și obiectele cu care lucram.
Am tras scaunul și m-am așezat prinzându-mi părul într-un coc înalt, am început să combin câteva petale de flori și alte mirodenii. Voiam să realizez un parfum fin, dulce și care să-ți aducă aminte de mirosul primăverii.
Am început să lucrez intens, mintea mea se eliberase și puteam să fiu ușurată, ideea că o să plece era greu de suportat, dar ușor de tolerat în condiția în care știam că nu ne putem ierta.
În timp ce pisam îi aud vocea din spatele urechilor – fiecare mușchi se încordase și respirația mi se încurcase, inima era la un punct distanță să sară din piept.
Vocea lui îmi încălzise fiecare parte rece din mine, n-o mai auzisem de atâta timp încât îi uitasem timbrul.
– Saia..
Rostește și eu paralizez oprindu-mă instictiv.
– Te potrivești cu locul ăsta, e senin ca tine.
Continuă și eu reiau prefăcându-mă într-o ignorantă.
– Pot să iau?
Se referă la o sticlă de parfum și eu aprob din cap și el se întinde peste mine prinzând cu vârful degetelor esența.
Când s-a apropiat i-am simțit temperatura corpului și implicit brațul său mi-a atins pielea dezvelită, toate simțurile mi se activaseră și părul mi s-a zbârlit pe mâini.
– Nu spui nimic?
Continuă și se dezlipește fiind în dreptul meu și eu respirând fiecare particulă cu mirosul lui.
– Nu mi-a mai rămas niciun cuvânt.
– Am să plec, ai grijă de tine!
Spune și când se înclină i se vede piatra de la gât, o păstrase la fel ca mine drept pandativ.
A urcat scările și în mintea mea începuse un întreg film derulat de la început până la sfârșit, mirosul lui m-a făcut să-mi amintesc cine e, mi-am dat seama că nu e un străin.
O să plece.
Mi-am spus în minte și involuntar mi-am repetat cu voce tare, am urcat scările în grabă și am început să fug în urma lui.
Am alergat tot țărmul în urma lui, dar el deja pornise motocicleta și motorul ei mi-a răsunat în urechi și mi-a instaurat panica.
Când am ajuns la capătul țărmului l-am privit cum se îndepărtează în întuneric, silueta lui mai era ușor vizibilă și lacrimile mi s-au prelins pe față necontenit.
Mă uitam în urma lui și am tras de lanțul subțire al pandativului aducându-mi piatra la buze și aplicând mici săruturi umede din cauza lacrimilor mele pe suprafața ei.
Îmi venea să strig în urma lui că știu cine e, mi-am amintit și că nimic nu mă mai poate înstrăina de el.
Dar plecase deja, a plecat din nou cu părți rupte din mine.
Din nou ceea ce mă ținea legată de el era piatra – jumătățile de piatră nu ne-au lăsat să devenim doi străini, mi-au amintit cât îl iubesc.
I-am spus că nu mai am niciun cuvânt fiindcă el devenise cuvintele mele, cuvinte pe care le-am așezat și le-am oferit un rost în carte.
Oriunde mă uitam era doar el – mă uitam în piept era acolo, mă uitam în minte era acolo, mă uitam în privire, în ceea ce iubeam, în parfumuri, în scris, el era inspirația pentru tot, era inspirația mea de-a iubi.