Gândurile trec prin mine ca un flux de energie arzător. Nu mă lasă să gândesc, nu îmi permit să mă concentrez. Stăteam cu capul lipit de fereastra rece a maşinii şi priveam cerul înnegurat al nopţii. Fulgerele cădeau unul câte unul, din ce în ce mai dese, chinuind pământul şi dând frumuseţe cerului.
Se lăsase o linişte cumplită între noi. Rose adormise cu capul pe umăr lui Damian, iar el privea absent tavanul maşinii de parcă ar putea vedea un fel de tipar cu însemnătate. Când o privesc pe Rose, atât de liniştită şi inocentă, nefiind capabilă să înţeleagă cruzimea acestei lumi în care noi toţi am fost obligaţi să trăim, îmi amintesc de toate episoadele cu Azur.
Elful avusese o oarecare schimbare în toată fiinţa lui, faptul că se apropia cu şiretenie de Rose şi aroganța lui obişnuită nu mai era doar un fel de a fi, ci începea să devină o încredere oarbă în puterile lui. Trebuia să urmărească ceva şi cu siguranţă avea pe cineva în spate. Nu s-ar alia niciodată cu fiinţele pământeşti fiindcă orgoliul din el nu ar permite ca statutul de elite, pe care pur şi simplu şi l-au împuns singuri, să fie pătat de banalul acestor fiinţe din umbră. Îngerii căzuţi nu ar fi de partea lui şi singurul care mai rămâne este preamăritul Lucius... Cerberul ăla ipocrit îşi strângea aliaţi în jurul lui, dar pentru ce? Pentru simpla lui distracţie? Ar da foc tuturor dacă ar putea, inclusiv elfilor şi când va avea ocazia îl va înjunghia pe Azur pe la spate într-o fracţiune de secundă. Oare micuţul de el ştie în ce s-a implicat? O să se distrugă între ei înainte de toate.
Când maşina se opreşte, cobor prima îndreptându-mă atât de obişnuită către intrare. Paşii mei ating treptele vechi ale conacului, iar pe fundal un fulger puternic brăzdează întreg cerul, luminând împrejurul pentru un scurt moment. Tunetul care îi urmează zguduie întreg pământul, de parcă l-ar despica în două. Gărzile deschid uşile de mahon de la intrare. Era acelaşi hol circular, cu două scări care se unduiau în faţă, decorat în tonuri de alb și gri deschis. Încă mă aşteptam ca părinţii mei să coboare, câte unul, fiecare pe o altă scară şi să îmi zâmbească cum o făceau altădată.
— Asigură-te că cele două camere sunt bine pregătite! ordon primei cameriste care trece prin faţa mea. Asigură-te că prinţesa are cele mai bune gărzi, îi spun lui Mavrak când ajunge în spatele meu. Dacă se ating de un centimetru din ea, vreau capetele lor expuse pe ţepi în fața anexelor.
— Desigur, Majestate!
Mavrak se înclină şi pleacă către datoria lui. Aveam încredere în oamenii mei şi îi aveam aproape pe cei mai buni, însă nu puteam să fiu oarbă în faţa a ce este evident. Controlul e al naiba şi oricât de mult îţi spui că îl poţi deţine, nu ştii niciodată când va scăpa din lanţurile în care l-ai încătuşat.
— Faceţi-vă comozi! le sugerez eu lui Damian şi Rose. Eu trebuie să scap de rochia asta! Ne vedem într-o oră în bibliotecă.
Când ajung în cameră, închid uşa şi mă las pe spate, sprijinindu-mă de ea. Eram atât de obosită de tot, de tot ce se întâmplase în ultimul timp. Ce urmăreau cu toate comploturile şi alianţele ăstea? Atâta timp cât o să le permitem, o să creadă mereu că au puterea să conducă peste toţi. Nu ştiu încă cum, dar nu voi mai lăsa pe nimeni să creadă că pot să facă legea în această lume. Vor plăti, unul câte unul, pentru orice faptă oribilă pe care au comis-o! Nu voi lăsa pe nimeni să scape!
Îmi arunc rochia undeva prin cameră şi las apa fierbinte a duşului să acopere fiecare centimetru din mine. Părul meu negru şi lung se răsfrânge pe spate, în timp ce las apa să îmi spele faţa de parcă astfel aş putea șterge fiecare imagine şi gând care nu mă lăsau să dorm. Îmi frec pielea cu atâta cruzime ca şi cum aş putea ieşi o altă persoană din acea baie, una mult mai bună, mai înţeleaptă şi mai controlată, dar simţeam că mă pierd şi toată situaţia îmi scapă pintre degete.
Cu fulgere în privire, tunete în oase şi haos în suflet, eşti fără îndoială o furtună ce nu poate fi stăpânită de nimeni. Nu te mai împotrivi ei, ci fii una cu ea... Cuvintele astea îmi răsună în minte ca nişte şoapte mult prea clare, de parcă ar sta în spatele meu şi mi-ar spune peste umăr, de parcă imaginea acelei amintiri ar fi cât se poate de reală. Eram din nou în pustietate, simțindu-mă pierdută. Pur şi simplu nu înţelegeam încrederea pe care o avea în mine, că voi putea înfrunta vreodată dezastru din mine şi totuşi, cuvintele alea încă răsună în urechea mea de parcă nu pot să le uit niciodată şi nici nu le voi uita. Sunt singurele care îmi amintesc că încă pot lupta şi mă voi ridica de fiecare dată când voi fi dărâmată, fiindcă distrugerea e în fiinţa mea şi am să le arăt apocalipsa.
Când ies din baie, mă uit prin dulap şi aleg ce aş putea purta mai comod şi apoi mă aşez în faţa oglinzii. În timp ce îmi pieptăn părul, îmi amintesc cum mama obişnuia să mi-l perie în fiecare seară când eram mică. Stătea chiar în spatele meu şi îmi zâmbea, îmi povestea despre copilăria ei sau când am crescut mai mare, despre cum ea şi tata s-au cunoscut. Adoram să o ascult pur şi simplu, fiindcă era o fiinţă carismatică, dar acum trebuie să trăiesc doar cu amintirile.
Un nor cenuşiu explodează în faţa mea de parcă ar arunca stele infinite în spațiul pe care îl ocupa, iar din el cade uşor pe masă un fel de bilet. Aceeaşi hârtie veche şi scrisul de mână îngrijit, aceeaşi metodă insuportabilă de a transmite un mesaj, nu aveam dubii de la cine este. În deschid uşor şi îi citesc conţinutul: „Urgente nos postulo video!" Şi asta era încă o chestiune care trebuia să mă macine, fiindcă mă aşteptam să fie serios, nu de parcă aveam multe altele pe care să le rezolv înainte. Probabil că nu voi dormi la noapte, deşi am o mică reţinere să îi las singuri pe Rose şi Damian în conac. Va trebui să întăresc şi aşa paza, în special pentru Rose.
Cobor scările către bibliotecă şi deschid cele două uşi mari din lemn alb şi sticlă opacă. Încăperea era destul de mare, fiindcă părinţii mei ţinuseră mereu la cărţi şi lectură. Fiecare perete era acoperit de câte un raft plin cu cărţi, în afară de peretele din faţa uşii, care era împodobit cu tablouri şi un şemineu imens în care focul mocnea liniştitor. În faţa lui erau două canapele, separate de o măsuţă mică şi ea tot din lemn alb. Damian şi Rose se uitau deja prin nişte cărţi şi îşi arătau unul altuia câte un rând care părea interesant sau amuzant, atunci când ajung acolo. Nina, doica și a doua mea mamă, ne adusese deja ceştile cu ceai pe masă şi iau una când mă aşez pe canapeaua din faţa lor şi îmi încălzesc mâinile cu cana fierbinte.
— Presupun că aici încep treburile de adulţi, Rose spune în timp ce închide cartea.
— Îmi pare rău că aduc mohorârea, spun eu ironică în timp ce iau o gură din ceai. Trebuie mai întâi să discutăm despre tine şi elful după care te tot ţii.
— Nu mă ţin după nimeni, Rose spune ca pentru ea în timp ce se întinde după o ceaşcă.
— Ekaterina are dreptate, Rose! Damian îmi ţine partea. Ştii prea bine că nu ne e permis să ne legăm cu alţi moştenitori şi în plus...
— Nu găseai pe cineva mai bun ca Azur? completez eu înainte ca Damian să o poată face.
Îmi aruncă o privire enervată, probabil pentru că nu asta urma să zică, ci nişte vorbe înţelepte care l-ar fi făcut să pară preamărit pintre noi, însă cu toţii gândeam asta şi era mai simplu doar să o spun şi gata.
— Nu găseam! Rose se îmbufnează.
— De ce faci asta? Ca să te răzbuni pe părinţii tăi fiindcă vei fi obligată să te căsătoreşti cu un simplu muritor? întreb eu. Măcar deschide ochi şi uită-te că ei nu vor să îţi observe comportamentul, în schimb rămânem eu şi Damian să ne descurcăm cu tine şi avem destule pe cap.
— Ai spus că elfii sunt şireţi şi falşi, Rose îmi mărturiseşte şi chiar aşa zisesem. Lasă-mă să par fata naivă de lângă el care crede că este o fiinţă superioară, în timp ce încerc să aflu ce face pe lângă Lucius.
Nici nu am timp să o felicit pentru micul truc cu măşti pe care îl prestează în faţa lui, fiindcă tot ce auzisem a fost elful şi Lucius în aceeaşi propoziţie. Ah, urăsc când am dreptate, dar ştiam că aşa o să fie!
— L-ai văzut pe Azur împreună cu Lucius? întreb eu grăbită.
— Da, în tribune ei stăteau unul lângă altul şi l-am văzut pe Azur ieşind din camera privată a cerberului.
— Nu cred că asta e un semn bun, Damian spune.
Şi eu şi Rose ne uităm către el în timp ce îşi etala privirea de gânditor, deşi ştiam că acum este ceva serios.
— Trebuie să vă povestesc eu de aici, continuă el şi eu mă pregătesc moral pentru fiecare cuvânt ce va urma. Nu prea avem mult acces la suflete când trec în cealaltă lume, dar există o scurtă perioadă, când rămân între lumi. E ca un fel de control şi recapitulare a întregii vieţi înainte să treacă la următorul nivel şi ştiam că trebuie să aflu mai multe de la părinţii tăi.
Damian mă priveşte ca şi cum ar cere permisiunea să vorbească mai departe, iar eu îi aprob chiar dacă mă simţeam mai slabă ca niciodată şi mai vulnerabilă decât înainte. Trebuia să mă pun pe picioare repede. Nu îmi permiteam să mă mai destram încă o dată. Am lipit bine bucăţile din mine în speranţa că nu vor ceda niciodată.
— Se pare că Alianţa a înnebunit de la o vreme cu această Profeţie a Safirului Roşu.
Profeţia, da... Era o poveste cu care cei mai mulţi îşi adormeau copii, dar părinţii mei mă avertizaseră mereu să iau această poveste cât se poate de în serios. În fiecare legendă există un sâmbure de adevăr şi nu voiai să fii lovit direct în faţă atunci când acest adevăr avea să iasă la iveală.
— Se pare că trei semne s-au împlinit deja şi unii din preamăriţii Alianţei cred cu tărie că profeţia e adevărată. „Înfrânarea celor însetaţi de sânge ca ofranda a viitorului" e primul semn şi se pare că se referă cu sute de ani în urmă, când vampirii au încetat să îşi mai aleagă succesorul şi au ales să crească un om spre transformare. Al doilea semn spune că: „Şi cum din om toate s-au născut, el va fi primul ce îşi va cunoaşte decăderea" şi toată lumea ştie de acea furtună oribilă pe mare în care familia regală a oamenilor a murit, iar Alianţa a ales intenţionat un pion slab, de atunci oamenii nu au mai fost la fel, fără supărare! Damian se uită către Rose, iar aceasta nu contestă vorbele lui. În final, ultimul semn: „Pângărirea sacrului sânge cu nemurirea unui altuia" şi mai mult ca sigur simbolizează uniunea dintre prinţul îngerilor de acum câteva decenii şi prinţesa vrajitoarelor care au şi dat naştere unui copil ca mai apoi să fie executaţi toţi trei, iar sora îngerului a urcat pe tron.
— Şi ce legătură au semnele cu părinţii mei?
— Ştii că fiecare facţiune are modul ei de a spune povestea la final, fie că elementele sângelui vor prelua conducerea peste lume, fie că elementele sufletului. Gândul la o astfel de putere îţi ajunge repede la cap. Iar părinţii tăi au fost folosiţi să împlinească al patrulea semn, tu!
— „Când din foc va răsări flacăra răzbunării, căci îi fusese sortit să se stingă", spun eu al patrulea semn lent şi cu atenţie. Eu am fost singura care am supravieţuit în incendiul ăla... Şi acum nu mai pare un simplu noroc.
Probabil că privirea mi s-ar fi însângerat, iar venele mi s-ar fi întunecat de-a lungul trupului. Sângele mi-ar fi clocotit în vene şi aş fi distrus totul în calea mea la auzul acestor cuvinte, dar ştiam deja din acea clipă că incendiul nu fusese o simplă întâmplare. Aveam nevoie de control mai mult ca oricând şi nu puteam pur şi simplu să mai cedez încă o dată în faţa lor, în această seară. Resimţeam acea lamă rece de cuţit prin inima mea încă o dată, de parcă nu ar fi ieşit niciodată de acolo, dar era un adevăr pe care îl ştiam de mult.
Alianța urmărea încă din cele mai vechi timpuri puterea fiecărei specii. De-a lungul secolelor au detronat, cu șiretlicurile lor, multe familii regale, dar niciodată vampirii și probabil că asta îi aducea în pragul disperării. Începusem să îmi dau seama de ceva vreme că asta a fost o mișcare a Alianței, iar acum vor să se folosească de aceasta profeție ca să dezlănțuie haos.
O să mă răzbun, fără îndoială! O să dobor fiecare înțelept care a jurat să protejeze lumea în care traim astăzi și să asigure pacea, iar în schimb, ei au izolat fiecare specie în parte, ne-au privat de dreptul de a comunica unul cu altul, de a trai cu adevărat o lume în armonie.
— Asta e tot? îl întreb eu pe Damian şi îmi transmite că nu printr-o mişcare a capului.
— M-au rugat să îţi transmit că au încredere în modul în care vei conduce şi vei fi mereu protejată.
Chiar voi fi? Era o întrebare la care mă tot gândeam de ceva vreme şi poate că negam să îmi răspund din pură încăpăţânare. Voiam să fiu singură şi să ştiu că nu am pe nimeni care să ridice bucăţile împrăştiate din mine atunci când mă sparg, voiam să ştiu că nu pot să aud cuvintele nimănui care îmi răsună în minte de fiecare dată când sunt jos şi trebuie să mă ridic, pur şi simplu voiam să mă consum singură şi nu puteam. Nu îmi dădea voie şi poate de aceea refuzam să am nevoie. Dar adevărul este, că m-am închis destul între pereţii acestui conac timp de un an întreg. Acum este timpul să revin pe tabla de joc şi să îl câştig, indiferent de situaţie.
Hey licornii mei! Sper că m-am revanșat pentru lunga mea lipsă și sper că voi putea să postez tot mai regulat câte un nou capitol. Ce părere aveți până acum?