Coroana întunericului

Capitolul 49: Malakai

      Gustul vinului vechi părea mai aromat băut dintr-un pahar de cristal, pe care Dahlia obişnuia să le folosească doar pentru dăţile în care familiile Malikov, Zolman şi Fireborn se strângeau în conacul stăruitor al vampirilor.

      Ekaterina lasă paharul pe masa dintre canapele şi priveşte salonul în întregimea lui. Este şi va rămâne un loc sfânt pentru ei, căci atâtea amintiri au avut loc aici şi încă vor mai avea. Deşi Crăciunul trecuse şi cu el se împlinise un an de când au câştigat lupta împotriva înţelepţilor, ei încă păstrează bradul bogat şi verde împodobit. Se pare că şi-au făcut o tradiţie, să se strângă toţi de Crăciun la conacul vampirilor, deşi acum formula era alta.

      Luminile galbene dau căldura acestei camere, iar decoraţiunile pe care Rose a insistat să le pună subtil prin cameră o fac să pară primitoare. Ea şi Damian stau pe canapeaua din faţa ei, purtând un zâmbet la care Ekaterina visase adesea să le dea şansa şi acum, că reuşiseră, simţea o pace în sufletul ei.

      — Nu e corect! o voce dulce se aude strigând în salon. Ai trişat!

      — Ba nu! o voce mai puternică se apără.

      Ekaterina se uită către copii şi zâmbeşte larg. Se întoarce către Malakai cu acel zâmbet care îi luminează şi lui faţa, probabil gândindu-se amândoi la acelaşi lucru.

      — Îţi aduc aminte de cineva? ea întreabă.

      Malakai râde şi se lăsă pe spate în canapeaua salonului, aruncând o privire la Rose şi Damian care îşi ţineau fetiţa în braţe. Are abia patru luni, însă deja se poate spune că moşteneşte părul negru ca noaptea al lui Damian şi ochii mari şi verzi ai lui Rose. Îşi întoarce privirea către brad, pe unde copiii se jucau şi apoi se uită în ochii Ekaterinei.

      — De noi, el îi răspunde zâmbind.

      — Încă nu îmi vine să cred, Rose spune. S-au întâmplat atât de multe într-un an.

      — Ştiu, Ekaterina spune contemplând cele întâmplate.

      Prima amintire care le vine tuturor în mintea se întâmplase la o lună după ce câştigaseră războiul. Malakai şi Ekaterina mergeau în fiecare zi pintre popoare, împărtăşind adevărata povestea a lumii lor, alături de moştenitori şi câştigau încrederea speciilor. Nu i-au grăbit să se unească, aşa cum Primii Înţelepţi speraseră. Totul a venit încet, mai întâi încrederea, apoi au câştigat voinţa lor şi din recunoştinţă pentru moştenitori, speciile au acceptat într-un târziu să dea tot ce e mai bun în ei pentru a face această nouă lume să funcţioneze.

      Dar când Ekaterina şi Malakai erau în această înverşunare a câştigării încrederii, abia la o lună după bătălie, au avut amândoi un vis tulburător de real. Coroanele menite să stea pe capul celor care trebuie să conducă cereau să fie găsite cât mai repede. Dar niciunul din ei nu a ştiut unde să caute, până nu au pus visele punct la punct, fiindcă fiecare visase parţi diferite ale acestui mare puzzle. Văzuseră nişte coloane mari, dar nu de un alb pur precum cele din vechiul conac al Alianţei, ci un galben prăfuit, din piatră mâncată de anii care au trecut peste ea. Tavanul greoi era pe jumătate căzut, iar deasupra lui se vedea cel mai sincer cer pe care îl puteai observa de jos.

      Singura locaţie care le-a venit în minte a fost Templul. Vechiul Templu în care Primii Înţelepţi îşi dăduseră ultima suflare, dar care fusese un loc al rugăciunilor împlinite cândva. În acea zi, de început de februarie, zăpada curgea mai înverşunată ca niciodată, încât drumul lor a fost îngreunat. Dar acolo, Templul încă îşi avea coloanele în picioare, iar ruinele tavanului şi pereţilor ce căzuseră peste cei ce fuseseră cândva doritori de pace, sunt încă acolo. Nimeni nu s-a atins de acest loc fiindcă data din Lumea Veche, dar acum ei îşi dau seama că era o altă minciună de-a Înţelepţilor pentru a nu se apropia nimeni de scena încărcată cu energia rea a crimelor ce au avut loc. Poate că cineva reuşea să vadă mai repede adevărata lor faţă.