Coroana întunericului

Capitolul 19: Malakai

      Nimic.

      Linişte deplină pentru câteva ore insuportabile.

      Briza uşoară a balconului îi trecea prin firele dezordonate ale părului său negru. Mâinile îi sunt încordate, strângând piatra rigidă cu o putere pe care nu ştia că o are în el. Sângele îi clocotea în propriile vene, de parcă ar complota să îl doboare. Iar violetul din privirea lui se stinsese.

      Privea spre un orizont pustiit, vrând de fapt să aibă în faţa lui întreaga scenă. Ar fi trebuit să fie acolo, pe pământ, făcând parte din ceea ce şi lui i se cuvine! Ar fi trebuit să vadă cu ochii lui oroarea întregului plan, să simtă răcoarea nopţii de toamnă pe propria piele, să lupte până la ultima suflare.

      Făcuse o promisiune pe care inima nu îl lăsa să o încalce, însă mintea îi spune că nu o poate respecta dacă rămâne blocat în cuşca de aur a palatului, pintre norii de neajuns, condamnat să fie legenda unui rege întunecat.

      Loveşte cimentul tare al balconului şi porneşte furtunos către nici el nu ştie unde. Brăzdează biblioteca de parcă ar lăsa urme adânci pe unde picioarele lui trecuseră şi se plimbă prin coridoarele largi ale palatului.

      Uşa dormitorului său se închide cu repeziciune după ce Malakai intră şi se îndreaptă direct către geamul înalt, însă nu vede nimic nou față de ce văzuse pe balcon. Un cer gol, pustiit, parcă complotând să îl ţină în suspans.

      Damian şi Ekaterina erau acolo, luptând pentru o cauză pe care o susţine, însă el este blocat la înălţimile neştiute ale acestei lumi, închis între ferestrele poleite cu aur ale castelului, ştiind prea bine că un pas acolo jos înseamnă trădarea a tot ceea ce el reprezintă.

      Ar trăda cu plăcere, s-ar desfăta în păcatele pe care le-ar comite cu un zâmbet pe buze, ar resimţi plăcerile altei lumi şi ar renunţa la toate titlurile ce îl învesmântau, ar uita de puterea numelui său şi ar arunca în neant coroana. Dar nu putea pune pe umerii lui Damian povara pe care el o poartă acum.

      Malakai se aşează pe pat şi se lasă pe spate. Îşi acoperă ochii cu mâinile sale reci, în dorinţa de a se cufunda în întuneric, în linişte. Poate că ar vrea să oprească timpul în loc şi să se piardă pentru totdeauna sau poate nu ar vrea nimic. Poate că înnebunise şi tăcerea acestor nenumăraţi ani, cu durerea împinsă adânc în suflet, cu gândurile îngropate, îl duseseră în cele din urmă în pragul nebuniei.

      Două ciocănituri adânci se aud în uşa lui şi Malakai se cutremură.

      — Sunteţi aşteptat în birou, Alteța Voastră!

      Una din slujnice îl anunţă şi se pierde pe culoarele numeroase ale palatului. Malakai se ridică repede şi se scutură scurt, adoptând figura lui serioasă şi rece, nemiloasă.

      Biroul era o cameră destul de mare, de o înălţime impresionantă, la fel ca toate camerele palatului. Era în tonuri cenuşii şi combinate cu un albastru închis. O mică bibliotecă era pe unul din pereţi şi tablouri sinchisite pe altul. În faţa uşii, după ce străbăteai distanţă mare, era poziţionat un birou construit special pentru un viitor rege, cu un scaun tapiţat cu catifea albastru cobalt, în lemn negru şi cu accente atent sculptate. În spatele lui, o imensă fereastră ocupa aproape întreg peretele. De la înălţimea lui, una din grădinile oraşului regal se observă în splendoarea ei nepământeană, venită dintr-o altă lume.

      Cum intră pe uşă, Malakai observă spatele unui bărbat masiv cu o înălţime intimidantă. Era îmbrăcat într-o uniformă protocolară, arătând uman, dar pielea cenuşie îl dădea de gol.