Coroana întunericului

Capitolul 43: Ekaterina

      Trebuia să recunosc, dintre toate puterile îngerilor, cel mai mult îi detestam pe cei care posedă aceeaşi abilitate ca şi însuşi regele. Faptul că poate simţi adevărata intenţie din esenţa oricărei fiinţe, s-ar putea să îmi devină o povară acum, chiar spre finalul domniei sale.

      Degetele lui se mişcă periodic pe lemnul roşiatic al biroului său. Camera în care îşi petrecea acum timpul era foarte luminată, cu un mobilier din acelaşi lemn de cedru ca şi biroul. Lemnele care mocneau doar pentru decor, în fundal şi sunetul degetelor sale apăsând lemnul, sunt singurele care rup această linişte monumentală dintre noi.

      Dar acum era diferit. Eu reprezentam coroana sângerie a vampirilor, iar Modecai tronul îngheţat al îngerilor, un rege către altul. Ceea ce am deprins de la tata a fost mereu poziţia relaxată, ce mă făcea să par că am situaţia sub control şi bărbia sus, fiindcă singurul lucru pe care trebuia să îl vadă era încrederea. Doar dacă Mordecai nu ar putea mirosi intenţia din fiinţa mea...

      Gura i se curbează lent regelui, într-un râset care ar da fiori reci pe şira spinării celor ce nu sunt obişnuiţi cu el. Îşi ridică ochii teribili de albaştri către mine, de parcă ar vrea să vadă o ultimă dată pentru sine dacă rezist otrăvii lui. Dar eu nu îmi clintesc privirea de la el.

      Malakai aştepta o aprobare pentru ceea ce avea de gând să facă, însă el ştia deja ceea ce gândesc eu. Nu putea citi gândurile, ca şi Ametist, însă expresia mea nu lasă loc de îndoială.

      — Presupun că din partea ta, Mordecai spune cu vocea sa răguşită, asta a fost doar o înştiinţare.

      Şi chiar aşa fusese. Ştiam că, la fel de bine ca mine, Mordecai vrea să vadă Alianţa îngenuncheată. Poate că ceea ce aveam de gând să facem va dezlănţui un iad pe pământ, însă e singura noastră şansă adevărată de a reuşi să atingem Alianţa. Poate că celelalte specii sunt dispuse să suporte încă alţi sute de ani, însă vampirii, îngerii, cerberii, urăsc cu toată fiinţa să fie ţinuţi în lanţurile înţelepţilor.

      Rămân neclintită. Nu îmi înclin capul şi nici nu clipesc, ci continui să îl privesc. Ştia că are dreptate.

      — Şi apoi? Mordecai întreabă.

      — După ce vom omorî Alianţa? întreb.

      Mordecai zâmbeşte scurt în colţul gurii, precum Malakai obişnuieşte să facă. Dar zâmbetul regelui părea atât de lipsit de viaţă, de parcă a învăţat să îl mimeze ca pe un rol pe care îl joacă de o viaţă.

      — Exact, spune lent. Celelalte specii, gesticulează cu mâna în aer, vor fi terifiate de voi, arătă cu degetul către mine şi Malakai. Vreţi pace aţi spus, adevărata Alianţă a păcii. Poate că mulţi se vor supune, dar doar din cauza terorii. Aşa nu aţi schimbat nimic. Sau, el face o pauză, reuşeşti să le câştigaţi încrederea. Dar cum va reuşi pacea asta între noi fără o urmă de teamă? Cine va mai respecta regulile?

       Erau întrebări pe care mi le-am pus în nenumărate rânduri. Dar eram datoare pentru mine, pentru părinţii noştri şi pentru cei care vor urma, să încerc să schimb ceva. Alianţa omoară familii regale de sute de ani şi nu voi lăsa să se mai întâmple. Părinţii mei au fost ultimele lor victime.

      Mă îndrept în scaun şi stau câteva momente înainte de a vorbi. Uram să pierd aşa timpul, însă Mordecai trăgea de el cu toată puterea sa, aşa că şi eu trebuia să îl încetinesc. Plăteam cu aceeaşi monedă.

      — Şi cum a mers această respectare a regulilor până acum? întreb.

       Lumea noastră ar trebui să inspire teamă, nu? Însă toţi se prefac doar că respectă aceste reguli. Îngeri şi vampiri complotează în spatele cortinei. Cerberi se îndrăgostesc de vampiri şi vrăjitoare de lupi. Graniţele sunt trecute de mii de ori şi speciile se amestecă, fie pentru a se omorî, fie pentru a se uni. Toţi bătrânii cred că moştenitorii vor putere, însă noi vrem doar libertate.