Coroana întunericului

Capitolul 10: Malakai

      — Loveşti ca un om!

      Malakai îşi tachinează adversarul şi apoi face doi paşi în spate în timp ce ia o gură de aer, căci respiraţia îi era dezordonată, iar inima i-o luase la galop din cauza efortului. Transpiraţia i se adunase pe frunte şi câteva fire îi atârnau peste ochi forțându-l să îşi dea mâna prin păr şi să îl aranjeze. O briză uşoară îi loveşte fața şi cineva se opreşte la câţiva centimetri de el, ridicându-şi privirea, căci Malakai avea înălţimea dominantă.

      — Trişor lamentabil ce eşti! Ekaterina îi strigă evident iritată. Ne-am înţeles să nu folosim puterile!

      — Aşa am făcut? Malakai zâmbeşte şiret şi se retrage un pas în spate în cazul în care Ekaterina se hotăra să îl lovească.

      Ea dispare într-o clipire de secundă şi reapare în colţul încăperii unde ia o gură de apă şi se aşează pe unul din tabureții pătraţi din zonă.

      — Aminteşte-mi de ce mă antrenez din nou cu tine? Ekaterina oftează.

      Pe timpul zilei, după ce Damian părăsise conacul, Ekaterina nu a mai primit nici o veste din partea fraţilor Zolman, însă Malakai i-a trimis un bilet după miezul nopţii în care îi cerea prezenţa. Cumva, crezuse că Malakai încetase cu jocurile şi a chemat-o să discute chestiuni importante, însă nici nu îi permisese să îşi dea capa jos. A luat-o de mână înainte să îşi dea seama că a ajuns între lumi şi a purtat-o pe coridorul întunecat până în lift, unde i-a tras gluga pe faţă. 

      Ekaterina putuse să simtă acel zâmbet insuportabil pe care Malakai îl avea de fiecare dată când ştia că este în câştig şi ura fiecare mică manipulare pe care el o punea în practică. Ar fi vrut să îşi înfigă colţii în gâtul lui rece, însă era conştientă că nu îşi poate periclita banala deghizare tocmai în inima palatului, aşa că rămâne în tăcere. Când paşii lor s-au oprit, Ekaterina şi-a folosit  forţa şi l-a lovit pe Malakai cu cotul în abdomen. Ochii ei negri ca abisul voiau să se bucure de expresia plină de durere a prinţului, însă privirea îi fusese captată de încăperea înnegurată. Tavanul era cu mult deasupra ei, pereţii erau simplu vopsiţi în gri, iar pe jos erau mai mult saltele şi prin mici locuri ciment. Într-un colţ îndepărtat se aflau două mese unite şi nişte scaune aşezate puţi mai departe de ele. Saci de box şi greutăţi, arme false şi elemente de tortură aduse chiar din infern, toate zăceau prin întreaga sală şi Ekaterina ştia că erau la subsolul palatului. Încă de pe vremea când se antrenau pentru coroană, încă din clipele în care amândoi se luptau cu întunericul în camera asta anostă, se simţeau mai aproape de pământ decât de toată lumea argintie a îngerilor căzuţi de sus.

      — Pentru că nu ne permitem să pierdem războiul şi trebuie să mă asigur că nu vei claca, Malakai îi răspunde apropiindu-se de ea.

      — Vai! Ekaterina se preface surprinsă în timp ce se ridică şi se plimbă încet în jurul lui Malakai. Nu îmi spune că te vei simţi vinovat fiindcă nu m-ai învăţat suficient ca să stăpânesc întunericul!

      Malakai îi urmăreşte mişcările cu coada ochiului şi în acelaşi timp îi ascultă vorbele pe care era hotărât să nu le bage în seamă, fiindcă ştia că sunt menite să îl distragă din lupta lor care încă continua din câte îşi poate da seama. Ekaterina nu fusese satisfăcută cu pierderea, aşa că încerca să îşi ia revanşa, iar Malakai va rămâne pe poziţii.

      — Sau poate, Ekaterina încă îi dă târcoale, vrei să citeşti ce este în mintea mea şi mai târziu să mă înjunghi pe la spate.

      Ekaterina dă să lovească direct către faţa lui Malakai, însă acesta îi prinde pumnul în mâna lui şi o priveşte adânc, de parcă ar vrea să îi otrăvească toate simţurile.