Ziua 21, 31 Iulie
Figura mi s-a crispat involuntar și ochii au clipit des la vederea luminii ce pătrundea prin fereastra camerei mele. Era o dimineață liniștită: așa cum nu mă așteptasem să fie.
În timpul furtunii din noaptea precedentă, am crezut că nu voi vedea din nou lumina zilei și că îmi voi sfârși viața înnecată de valuri furibunde. Atât de violentă fusese vijelia, încât acum simțeam tot trupul amorțit din cauza loviturilor apei care mă trântiseră în dreapta și în stânga pe navă, izbindu-mă de parapetul rigid.
Am făcut o grimasă, atunci când mi-am ridicat în sus piciorul. Rochia s-a ridicat și ea, lăsând la vedere pielea albă a piciorului, decorată pe alocuri cu vânătăi mov și verzi. Chiar și pe brațe simțeam dureri insuportabile, semn că mă alesesem cu alte vânătâi și acolo. Speram doar să nu am oase rupte pe undeva.
Când m-am ridicat în capul oaselor, am regretat imediat acțiunea. Am icnit atunci când am simțit un junghi neașteptat de durere, care m-a cuprins ostil de la gât până în partea lombară. Era clar că și spatele meu era sortit să poarte chinul unei nopți de furtună.
Cu un oftat dezamăgit, m-am întins din nou la orizontală și mi-am ascuns trupul sub plapumă. Mai mult decât atât, în momentele următoare am strănutat și am fost conștientă că mă ajunge din urmă o răceală de zile mari.
Camera mea era goală și liniștită. Dar nu numai acest loc mi se părea deosebit de calm: ci și toată nava în sine! Nu auzeam voci, nu auzeam pași, nimic. Parcă toată lumea amuțise de-odată. Era prea dimineață? Sau toți se înspăimântaseră de furtună?
Dacă în momentele acestea eram singură pe navă, în timp ce toți ceilalți muriseră înnecați?
Dacă nava se ducea chiar acum în derivă și nu știam eu?!
Calmează-te, Kate... nimic din toate astea nu are cum să fie posibil.
Am scuturat din cap, dorind parcă să înlătur gândurile nostime care mă acaparaseră fără de veste de dimineață.
De fapt, ce se întâmplase în absența mea? Asta era întrebarea corectă.
M-am încruntat și am țuguiat buzele, în timp ce îmi aminteam frânturi din scenele petrecute în timpul furtunii.
Cu siguranță am leșinat în toiul furtunii, din cauză că m-am trezit mai târziu buimacă și cu o durere de cap strașnică. De atunci eram așezată în această cameră pustie, și de oboseală, adormisem din nou fără prea multe menajări.
Când am privit în stânga mea, am observat cu durere că Amali nu era în locul ei obișnuit: nu era lângă mine. Patul era gol, ca și cum nimeni nu se așezase de cealaltă jumătate de pat, care zăcea încă neatinsă.
Dintr-o dată, am simțit un junghi de vinovăție care mi-a străpuns inima, la fel ca un cuțit care contuziona o porțiune din membrele vitale.
A fost vina mea...
Am fost prea dură.
Cu regret amar, am închis ochii și am rememorat momentele de tensiune ivite doar o seară în urmă: atunci când i-am spus Amaliei că nu este locul ei lângă mine și că ar fi bine să meargă de unde a venit.
Acum îmi pare rău de vorbele pe care le-am rostit fără să gândesc prea mult; de acele vorbe care au avut menirea doar să rănească sufletul și care nu reflectau cu adevărat realitatea.
Adevărul este că îi simt lipsa mai mult ca niciodată. Eram obișnuită cu pălăvrăgeala ei zilnică, îmi făcea plăcere să aud cum își face planuri, cum își organizează timpul pentru cusut, pentru rețete noi... Eram obișnuită să o văd mereu cu zâmbetul pe buze și pusă pe șotii. Îmi placea atunci când venea lângă mine și mă tachina în legătură cu câte un pirat care îmi făcea ochi dulci și eu nici nu îl observasem, sau când mă tachina în legătură cu John. Numai atunci eu îi ricoșam favorul amintindu-i de Matthew, iar ea se distra copios pe seama sentimentelor.
Am suspinat înfrântă și cu un zâmbet afectat, am privint în jos la rochia mea de culoarea smaraldului - și aceasta era rezultatul iscusinței ei în arta croitoriei.
Oare unde era Amali acum?
Dar căpitanul?
Oh, John!
Nu, nu, nu!
Imagini cu el la pământ mi-au apărut în minte și am fost gata mă ridic din pat vertiginos - ignorând toate durerile trupului - pentru a-l căuta.
Dar dintr-o dată, am fost blocată pe loc, la apariția bruscă a unui bărbat care a intrat pe ușă, fără să fie invitat... și fără să-i doresc cu niciun fel prezența.
— Pe cine avem noi aici...
A spus mârșav, închizând ușa după el.
Am tras mai tare de colțurile plapumei și mi-am învelit instinctiv trupul, ca și cum o bucată de pânză putea să îmi asigure supraviețuirea. Inima îmi bătea nebunește și simțeam că nu eram încă pregătită să îi fac față, să inventez scuze plauzibile pentru falimentul misiunii mele și comportamentul nesăbuit pe care l-am avut în timpul furtunii...
Nu eram încă pregătită să mor...
— După cum am mai spus, îmi place teatrul pe care îl joci, Kathleen!
Ochii lui au scăpărat săgeți aprinse și maxilarul i s-a încleștat, în timp ce se plimba înainte și înapoi prin cameră, ca un lup flămând.
Eu doar... am înghițit în sec. Asta era finalul aventurii mele pe vas: aveam să fiu executată pe loc de Will, sub acuza de trădare a echipei lui. El avea să decopere imediat că sentimentele mele pentru John sunt reale și atunci nu va mai fi nicio cale de scăpare pentru mine.
— Oh, John! m-a imitat Will cu prost gust, făcând o grimasă. John! Iubitul tău John! Nenorocitul de John! s-a înfuriat Will, schimbând tonul vocii într-unul agresiv. Kathleen!
El m-a țintuit cu o privire feroce, animalică, și s-a apropiat de mine cu pași amenințători. Eu am căutat un sprijin în perete, speriată de fața lui demonică ce părea posedată de o legiune de duhuri răzvrătite. Am înghițit în sec și am încercat să îmi țin sub control emoțiile ce explodau înlăuntrul meu.
Îmi venea să îi mărturisesc pe față că îl iubesc pe căpitan, că sunt îndrăgostită de el până peste cap și că nu aveam să renunț la el!
Preferam să spun adevărul acestui om infam odată pentru totdeauna și apoi să mă știu împușcată, decât să mai rabd ifosele și crizele lui de nebunie.
Ce avea să fac altceva? Cu o moarte suntem datori cu toții. Dacă John a murit deja, dacă Amali nu mai este lângă mine, dacă și părinții m-au abandonat în lumea aceasta crudă... eu ce să mai caut?
Înainte de a recunoaște toate aceste lucruri în fața lui, Will mi-a luat-o înainte:
— Ce a fost scena aia de pe punte, hă?
Zicând acestea, m-a prins vertiginos de materialul rochiei și m-a silit să îmi apropii fața de a lui.
— Lasă-mă! am protestat eu înfuriată și speriată, încercând să smulg zadarnic mâna-i încleștată.
El nu m-a băgat în seamă și nici nu s-a clintit atunci când a continuat cu ton sever:
— Poți să-mi explici care a fost planul tău de cucerire?! Proasto!
Will mi-a dat violent drumul și aproape că m-a izbit de perete. Am icnit speriată și m-am îndepărat de el atât cât îmi permitea lungimea patului...
— Dacă nu l-ar fi nimerit Hutch pe căpitan, te-aș fi omorât deja, târfă!
M-am înroșit la obraji și am simțit cum sângele îmi clocotește în vene de furie, auzind apelativele nesărate pe care le folosea fără perdea.
Bărbatul acesta întrecea măsura!
Am fost cât pe ce să îl ameninț pe Will la rândul meu, amintindu-i că există un căpitan pe vas care face legea, când el mi-a luat-o înainte din nou:
— Ai noroc că planul nu ne-a fost dat peste cap și că John zace inconștient într-o cameră.
Inima mi-a tresăltat de spaimă la auzul veștii șocante și mi-am mușcat interiorul obrajilor pentru a-mi reține șuvoiul de emoții care amenințau să iasă la suprafață. John! Sărmanul John! Cine avea să îngrijească de rana lui? Deci Hutch îl împușcase cu adevărat?
Oh, Doamne!
Fața lui Will s-a temperat și apoi a zâmbit mârșav:
— A pierdut mult sânge. Dacă se va trezi din somn, oricum va avea probleme cu rana care va fi deja infectată. Va fi prea târziu ca cineva să îi vină în ajutor!
Will a început să râdă în fața mea necontrolat, nebunesc.
L-am privit cu dezgust.
În acele momente, nu am făcut altceva decât să mă mir de răutatea unor ființe, care aveau pretenția de a fi numiți oameni. Erau persoane care își găseau plăcerea în săvârșirea răului; persoane care își îngropaseră de mult conștiința. Moralul le decăzuse atât de mult, încât nu mai făceau diferența dintre bine și rău - fiindcă mintea le era prea întunecată ca să poată înțelege buna cuviință.
— Nu știi cât am așteptat acest moment! Nava va fi a mea! A mea! a exclamat el, entuziasmat. Și atunci... a spus el, privindu-mă țintă în ochi și punându-și mâna pe armă cu o privire șireată, voi face o curățenie generală. Nava aceasta are mare nevoie de una.
Will a pus mâna în teacă și a scos la iveală pistolul negru. L-a îndreptat spre mine fără nicio reținere și a zâmbit malițios.
Am înghițit în sec, știind că se întrevedea sfârșitul vieții mele mai curând decât îmi închipuisem.
Îmi parea rău pentru toți cei dragi care suferiseră din cauza mea într-un fel sau altul. Acum mi-aș fi dorit să o ascult pe mama mea, aș fi dorit să îmi retrag vorbele înapoi din dreptul Amaliei, aș fi dorit să mai petrec măcar o zi în compania căpitanului și să îi mărturisesc că are preț în ochii mei. Aș fi vrut să repar destul de multe lucruri, care acum îmi răneau conștiința teribil de mult.
Ce păcat că atunci când vine moartea, nu te întreabă dacă ești sau nu pregătit.
Am închis ochii, așteptând să aud sunetul inconfundabil al armei, când vocea lui Will m-a trezit la realitate:
— Ieși din camera mea.
Când am deschis ochii, de-a dreptul stupefiată, nu mi-a venit să cred urechilor! Numai atât își dorea Will din partea mea?
Văzând că ezit, Will a tunat încă o dată:
— Ieși!
Înspăimântată, am dat crezare vorbelor lui, nedorindu-mi ca într-un fel, să îl fac să se răzgândească. M-am ridicat din pat, m-am îndreptat spre ușă în grabă, uitând de orice durere trupească. Nu era timp de zăbovit.
Când am închis ușa după mine, am luat-o direct la fugă spre singurul loc unde știam că voi putea obține informații și o mână de ajutor.
* * *
Sleită de puteri și cu respirația sacadată, am ajuns de cu zor în bucătăria navei, în căutarea urgentă a lui Matthew.
Când am intrat pe ușă cu sufletul la gură, ceea ce am găsit acolo m-a făcut să casc ochii și să amuțesc de uimire. Am rămas înmărmurită, în timp ce îmi plimbam ochii în dreapta și în stânga, cercetând încăperea devastată. Atunci, am realizat un lucru: că nu numai membrele mele au avut de suferit din urma furtunii, ci și întreaga navă.
În momentul de față, mai mulți bărbați și câteva femei făceau curățenie cu zăbavă, cu o expresie gravă pe chip și în liniște. Nimeni nu părea să râdă sau să se simtă în largul lui, având în vedere furtuna care schimbase în totalitate corabia piraților: de la înfățisare, până la nefericitul moment în care căpitanul lor fusese împușcat și Will părea să dețină acum frâiele în mână.
Bucătăria era cu susul în jos: plină cu cioburi din cauza vaselor spate; oalele erau împrăștiate pretutindeni; mâncarea zăcea pe jos și Argus se ospăta voios din ele; unele dulapuri erau complet mutate în altă parte a încăperii; masa lungă era răsturnată cu picioarele în lateral și butoaiele cu apă și cu bere erau rostogolite în toate direcțiile, cu o dâră de lichide în urma lor.
Am încercat să îl zăresc pe Matt printre oamenii cuprinși de activități, dar fără să obțin un rezultat satisfăcător. Bucătăria era prea dezordonată și oamenii mișunau în dreapta și în stânga fără încetare, ceea ce îmi făcea munca mai dificilă.
Hotărâtă să îl găsesc, am înaintat pe vârfuri printre obiectele împrăștiate, cu gândul să întreb pe cineva dacă l-a văzut pe bucătarul șef.
— Auci! am zis, făcând o grimasă îndurerată, atunci când am realizat că am pășit peste o furculiță prăpădită.
— Ai grijă! m-a atenționat cineva de lângă mine, cu întârziere.
Când am ridicat ochii, am văzut un chip cunoscut. Nu puteam asocia fața lui cu un nume, pentru că nu făcusem niciodată cunoștință cu el. Îmi era familiar din cauză că îl văzusem de multe ori în bucătărie, trebăluind cu spor și cu plăcere. Bărbatul nu părea să aibă mai mult de treizeci și cinci de ani, era robust și cu o mină destul de prietenoasă.
— Mulțumesc, am rostit eu stânjenită că cineva îmi observase stângăcia.
Bărbatul a zâmbit înțelegător și a continuat să strângă de pe jos obiectele împrăștiate.
— L-ai văzut pe Matthew undeva?
Bărbatul a meditat un moment și s-a ridicat în capul oaselor, ca mai apoi să arunce o privire în ansamblu peste bucătărie.
— L-am văzut adineauri, domnișoară. Era chiar acolo.
A indicat către un punct îndepărtat al camerei unde se afla un dulap pe jumătate umplut cu vasele ce supraviețuiseră furtunii.
— Oh, iată-l! a exclamat din nou el, când Matt a apăut iarăși în peisaj înarmat cu mătură și cu câțiva saci confecționați manual.
Am mulțumit omului cu sinceritate și mi-am luat inima în dinți și curajul necesar pentru a pargurge distanța vastă de la ușă până în capătul bucătăriei. În alte cuvinte, asta însemna să trec singură peste munți și vai, ape și câmpii; reprezentate de mese, scaune, lichide și tot ce se afla pretutindeni aiurea.
Va fi o călătorie interesantă...
De la primul meu pas în lumea feerică a bucătăriei, mi-am dat seama că eram și că voi rămâne pentru totdeauna o împiedicată.
Până am ajuns în locul unde era Matthew, m-am luptat cu tacâmurile ce se țineau scai de rochia mea, m-am încurcat în cârpele de bucătărie, am nimerit bălți de apă și resturi de mâncare fără să îmi doresc asta. Să nu mai spun că atunci când m-a văzut Argus, a sărit direct cu labele pe mine și mi-a înflorat rochia verde cu câteva pete mari și roșii - probabil din cauza unui sos picant împrăștiat pe jos.
Ca și cum asta nu ar fi fost îndeajuns, i-am îmbrâncit din greșeală pe doi bărbați care îmi aruncaseră imediat căutături amenințătoare.
Absolut nimic nu îmi mergea bine!
Buzele mi s-au strâns într-o grimasă iritată, în timp ce îmi ridicam rochia, să pot păși liberă peste resturile unei farfurii albe.
Când m-am aflat în dreptul lui Matthew, eu eram deja agitată și roșie la față din cauza efortului și nervilor. Iar când am văzut cu ochii mei că el se preface că nu mă observă, sângele meu a clocotit peste măsură de mult.
— Matt?
El continua să mă ignore și sa strângă în liniște obiectele din cale.
Sigur m-a auzit rostind numele lui, de ce nu s-a întors?
— Matthew? am insistat eu, mai îngrijorată.
Furtuna de azi noapte i-a afectat auzul?
Inima mi-a bătut în piept agitată, când am realizat că el de fapt, este supărat pe mine și nimic altceva. Am observat cum strângea din buze când îl strigam pe nume - ca și cum prezența mea l-ar fi deranjat cumva - și astfel am ajuns la această concluzie destul de evidentă.
Nu aveam de unde să știu motivul supărării lui dacă el nu dorea să scoată o vorbă.
Este imposbil... cum să îi pierd pe toți chiar acum?
Amali mă părăsise, la fel ca și Mary și familia mea. Căpitanul era rănit grav și viața lui atârna de o cumpănă părtinitoare, iar acum Matt mă ignora cu desăvârșire.
Ce putea fi mai rău decât atât?
M-am fâsticit în loc și mi-am umezit buzele, în căutarea cuvintelor potrivite. Nu intenționam să îl pierd și pe Matt.
— Te rog, nu mă ignora...
Matt a măturat cioburile de lângă mine și le-a așezat în sacul de menaj fără ca ochii lui să mă invrednicească măcar cu o privire. Dintr-o dată, mă simțeam nefolositoatre și dată la o parte de întreaga lume.
Mi s-au umezit ochii de tristețe și de frustrare. Am simțit că explodez înlăuntrul meu, mai o dată în aceeași zi. Acum nu mai știam în ce fel să-l abordez pe Matt să îl fac să vorbească cu mine. Oricum, mă temeam să mă aprind repede și apoi să scap cuvinte care nu ar fi ajutat cu nimic.
Dacă am învățat ceva din conversația contradictorie cu Amali, este faptul că nu este bine să spun o mulțime de cuvinte la supărare, din cauză că acestea nu vor folosi la nimic și odată și-odată îmi va părea rău de ele.
Neavând de ales, dorind să nu mă cert cu Matthew și să aflu în schimb câteva informații, am înghițit mânia și m-am controlat:
— Matt? mi-am mușcat buzele și am continuat: Ești suparat? Te rog să vorbești cu mine și să îmi spui motivul, ca să remediem situația.
Spre surprinderea mea, Matt a ridicat ochii din pământ pentru prima oară și m-a privit cu o expresie goală:
— Nu vreau să mă cert cu tine, Kate. Dar să știi că nu te-ai purtat frumos cu noi: nici cu mine și nici cu Amali. Ea nu merita toate acele cuvinte pe care i le-ai aruncat ieri seară.
Văzând dezamăgirea imprimată pe chipul lui, seriozitatea și sinceritatea cuvintelor lui, m-au făcut să realizez cât de mult greșisem față de ei.
Îl subestimam pe Matthew de multe ori și îl tratam ca pe o persoană inferioară, care trebuia să fie mereu "la îndemână" orice s-ar întâmpla, fiind obișnuită să îl văd zi de zi supraveghindu-mă și având grijă de mine. Dintr-o dată am realizat că nu i-am mulțumit niciodată pentru atenția lui necondiționată.
Amali? Și ea își dăduse toate silințele să îmi fie pe plac și să fie lângă mine și la bucurie și la tristețe, iar eu îi aruncasem vorbe pe care nu le meritase...
— Știu! am exclamat eu agitată. Știu foarte bine ce am greșit și voi încerca să repar situația creeată, bine?
— Să nu fie prea târziu, Kate...
M-am încruntat pentru câteva momente, neînțelegând ce voia să spună.
— De ce să fie prea târziu?
— Cu cât se așează praful și mizeria pe un raft, cu atât mai greu îl vei șterge.
Matt m-a țintuit cu privirea și cu seriozitate a continuat:
— Nu mai aștepta nicio clipă în plus, Kate. Amali s-a predat paznicului închisorii azi noapte și nu mai vrea să se întoarcă la noi.
— Nu! am clătinat din cap incredulă, uimită de cele auzite. Doar nu credea că am vorbit serios atunci?!
— Nu știu ce a fost în capul ei, dar cert este că supărarea a făcut ravagii și a condus-o înapoi în închisoare!
— Matt, trebuie să mă ajuți! Trebuie!
El și-a întors privirea întristată de la mine și am văzut clar tulburarea ce se afla înlăuntrul lui.
Ochii mi s-au umezit.
Fără Matthew, ce aveam să fac de una singură pe navă?
În următoarele clipe inima mi s-a deschis și am putut să îi mărturisesc sinceră părerea mea de rău:
— Îmi pare rău, Matt...
Am înghițit în sec și am continuat pe un ton umil: De multe ori te trag în stânga și dreapta fără să te întreb dacă îți dorești sau nu să faci un anumit lucru. Poate te tratez ca pe un prieten sau ca pe un ajutor care "mi se cuvine", care trebuie să fie la dispoziția mea oricum ar fi.
Am făcut o pauză, am privit în jos spre materialul rochiei și apoi am continuat grav, ca și cum tocmai am realizat un lucru important din introspecția mea:
— Adevărul e că nu ți-am mulțumit niciodată pentru paza pe care mi-o oferi și nu ți-am mulțumit pentru prietenia ta... Vreau să îți mulțumesc acum. Tu ai fost mereu acolo când am avut nevoie. Ești un prieten pe care puțini îl au. Și uite așa, cei care au comori lângă ei, de multe ori nu își dau seama de valoarea a ceea ce dețin.
Am schițat un zâmbet melancolic.
— Înainte să te las să alegi ce dorești să faci în continuare cu mine - cu prietenia noastră - vreau să știi că Amali are nevoie de amândoi. Căpitanul are nevoie de o echipă care să-l îngrijească și să îl apere în slăbiciunea lui. Echipajul are nevoie să fie salvat! Curând Will va secera la pământ fiecare om nefolositor, și nava, oceanul întreg, va fi pătat de sânge nevinovat. Totul depinde de noi. Depinde de aceste momente. De alegerea ta.
Matt a închis ochii și maxilarul i-a zvâcnit nervos, auzind toată mărturisirea mea neprefăcută în fața lui. Părea măcinat de gânduri controversate, aflate undeva în subconștientul lui. Părea că duce o luptă aprigă cu sinele care îl îndemna să acționeze conform dreptății și nu milei.
Matt și-a dus mâinile la tâmplă, s-a încruntat și a expirat zgomotos, înainte de a întâlni privirea mea întrebătoare.
— Ce mă fac cu tine, Kate? Mă omori cu zilele.
Auzind tonul lui jovial, nu am făcut altceva decât să zâmbesc la replica lui.
— Cineva trebuie să o facă! i-am replicat în glumă, ghiontindu-l jucăuș.
Ei, Matt, știi că sunt cea mai bună prietenă a ta! Nu ai cum să nu mă iubești!
Matt a zâmbit binedispus și a clătinat din cap.
— Kate a noastră... nu se schimbă niciodată! Ia zi-mi, ce știi? Care-i planul?
— Mă gândeam că tu știi mai multe despre starea căpitanului și a întregului vas! Ce s-a întâmplat aseară?
Matt și-a strâns buzele mâhnit, ajungând să se afle într-o stare de anxietate:
— Căpitanul a fost împușcat de Hutch într-o zonă a corpului - încă nu știu exact care. Finn a rămas cu piciorul fracturat și Huch și-a pierdut imediat viața în urma apariției lui Scott, care l-a împușcat de două ori mortal.
— Deci de asta s-au auzit trei împușcături!
— Da.
— Și acum?
Matt a ridicat din umeri:
— Will spune la toată lumea că Hutch era un nebun rebel. Zice că va face tot posibilul ca John să-și revină.
Am strâns din dinți, enervată la culme de fățărnicia secundului:
— Este un mincinos! Abia așteaptă să pună mâna pe navă, te asigur!
— Am observat și eu această tendință. Mi-am dat seama la întrunire că ai avut dreptate de la început în privința lui.
— Sigur că aveam dreptate! Se vedea pe fața lui ce își dorea. Singurul care nu a observat a fost căpitanul!
— Din păcate...
— Unde este John?
— Din câte știu este în camera cu medicamente, la primul etaj. Am văzut că îl transportau acolo.
Am încuviințat:
— Haide! Trebuie să mergem!
Am fost gata să o iau din loc, când mâna lui Matt m-a oprit:
— Stai puțin! Nu poți merge tu! Intrarea este păzită cu strictețe de Nemuritorul Scott!
— Cine poate intra?
Matt s-a uitat primprejur, asigurându-se că nu-l aude nimeni, apoi a șoptit la urechea mea:
— Răzvrătiții. Nu știm ce fac ei de fapt acolo...
— Voi găsi o soluție la această problemă, Matt. Îți promit!
#Bună, dragii mei!
Da, acest capitol este mai scurt decât toate celelalte. Cel mai probabil îl voi edita atunci când voi corecta toată cartea de la A la Z.
Problema este ca m-am obișnuit să scriu la persoana a treia și revenind aici la persoana întâi, mi se pare foarte greu să mă adaptez din nou acestui tip de viziune. Parcă nu îmi mai găsesc cuvintele!
Mai răbdați-mă puțin, măcar cât se termină cartea...
Apropo, ați văzut anunțul meu? Acela în care am spus că voi posta de acum încolo strict la această carte. Îmi voi da silința în următoarele săptămâni să scriu mai des. Voi încerca să mă adun, să mă concentez și să scriu punctul culminant și deznodământul povestirii noastre.
Vă mulțumesc pentru răbdare și mulțumesc că ați rămas alături de mine, chiar dacă public atât de rar aici.
Care credeți că va fi finalul? Căpitanul oare va supraviețui?
Care credeți că va fi soluția eroinei noastre pentru a ajunge la căpitanul iubit?
Aștept cu foarte mare drag comentariile voastre - mi-ați lipsit foarte mult! ❤❤❤
Mai dorește cineva dedicații?
A voastră,
< Elly >