Ziua precedentă :
Era deja dimineață. Muzica de la petrecere îmi bubuia în urechi, dar eram mult prea beată ca să comentez. De când am venit până acum, dau pe gât cantităţi mari de alcool. Soră-mea şi Sam erau mult prea ocupate cu iubiţii lor, ca să le mai pese şi de mine.
Le-am căutat cu privirea, Sam fiind undeva la baza scărilor, cu capul rezemat de balustradă. Nici urmă de Anya.
M-am ridicat panicată, dând oamenii la o parte din drumul meu cu toată forța de care dispuneam în acel moment. Dar m-am oprit la jumătatea drumului.
Anya n-o s-o zbârcească. Nu azi. E o petrecere. Pesemne că doarme într-unul din dormitoarele de sus. M-am așezat înapoi la masă, agâțându-mă de speteaza scaunului.
Un bărbat cu faţa vag cunoscută se aşeză lângă mine, punând pe masă un pahar cu un lichid roşiatic. Părea mult mai mare decât mine. Imagini ciudate îmi vuiau prin minte, dar nu le puteam desluşi. Fără să-mi pese, am luat paharul cu substanța nedefinită, şi l-am dat pe gât.
Se uită la mine şi afişă un zâmbet viclean, ce-mi făcu pielea de găină. Pleoapele-mi deveneau din ce în ce mai grele, iar efortul de a-mi ţine ochii deschişi nu dură mult. Mă prăbuşisem pe masă. Tot ce-am mai putut vedea a fost faţa lui.
~~~
M-am trezit de mai multe ori, amețită, o parte din mine țipând, din adâncuri, "Trebuie să te trezești!", înainte ca partea somnoroasă, năucă, să murmure " E de la pastile", și să se rupă din nou filmul.
În cele din urmă mi-am amintit că nu mai luam pastile și m-am trezit de-a binelea, in sunetul unei răsuflări greoaie. Am stat acolo, încă buimacă, cu inima bătându-mi cu putere.
M-am legănat de pe o parte pe alta, incapabilă să mă ridic, incapabilă să-mi mișc mâinile. În timp ce mă zbăteam să trag aer în piept, mi-am dat seama de unde venea zgomotul respirației greoaie. De la mine.
Ceva stătea strâns pe obrajii mei, trăgându-mă de piele când mi-i mișcam. Bandă adezivă.
Mâinile îmi erau legate la spate. Am aruncat o privire în întuneric, dar fără nici o geană de lumină, mă simțeam de parcă aveam ochii închiși. Când mi-am mișcat picioarele, am simțit că le ținea ceva lipite, deasupra gleznelor. O durere de cap insuportabilă mă făcu să gem.
Oare te mai găsește cineva?
Bineînțeles. Doar n-or să mă lase să putrezesc aici.
Am adormit la loc.
M-am fâțâit absentă, ducându-mi mâna la cap. Am deschis ochii, holbându-mă la un tavan albastru.
Eu n-aveam tavan albastru.
M-am ridicat în șezut, uitându-mă în jur. Eram într-o celulă, păzită de doua matahale de oameni.
Mi-am amintit de seara trecută și mi-am privit încheieturile pline de răni. Mi-am pipăit obrajii și am expirat recunoscătoare.
Unul din cei doi paznici mă privi, constatând că sunt trează. Îi făcu semn celuilalt, și deschiseră celula cu un clic asurzitor. Unul din ei,u o încruntătură întipărită pe chip, îmi prinse încheieturile şi-şi încreţi uşor sprâncenele. Celălalt era palid, cu groaza întipărită pe chip atunci când îmi zări rănile proaspete.
Se căută într-unul din buzunare cu mâinile tremurându-I, scoţând o seringă şi o fiolă cu lichid roşiatic. Degetele îi tremurau atât de tare încât nu putea umple seringa cu substanţa care trebuia să-mi fie administrată. Primul paznic, rotindu-şi privirea, apucă seringa şi fiola şi o goli pe aceasta din urmă, hotărât în mişcările sale. Mă privy precaut pentru câteva secunde, cu o mână la brâu şi una ţinând seringa. Am hotărât că nu voiam să ştiu ce ţinea în suportul de piele de la brâu.
Am tresărit când acul îmi străbătu pielea încheieturii, tremurând şi strângând dinţii din cauza durerii.
- Unde sunt ? - mi-a luat mult să-mi dau seama că aia era vocea mea, răguşită şi tremurată. Mi-au dat un brânci şi am ştiut că trebuie să mă ridic, căutând sprijin pentru picioarele mele amorţite.
Nu mi-am primit nici un răspuns, în schimb, am fost dusă pe un hol lung și îngust, cu câte o celulă la distanță de aproximativ treizeci de centimetri. Majoritatea erau ocupate.
Mi-a trebuit toată voința să nu urlu când brutele alea două m-au apucat de încheieturi.
Când am trecut pe lângă prima celulă, persoana de acolo, un tip cu haine rupte și păr tuns periuță, se repezi la gratii. Am tresărit speriată, simţindu-mă ca ultima bucată de carne din încăperea cu lei. Așa au făcut si următorii. De parcă erau animale înfometate.
Am întrebat din nou ce se întâmplă, așteptând să mi se răspundă.
N-au făcut-o. În schimb, deschiseră o usă din capătul holului, unde ducea un altul, mult mai modern, care avea uşi, nu celule. Mi-am târât picioarele până când unul din ei mă prinse de umăr. Am mârâit indignată. Deschiseră una din uși, unul din ei îmi slăbi strânsoarea şi mă îmbrânci înăuntru. Căzusem jos. Ei trântiră uşa.
Am început să mârâi înjurături pe care n-aveam habar că le ştiu, apoi mi-am dat seama că in cameră mai erau încă două fete.
Aveau părul roşcat, dar pătura era pusă deasupra lor, neputând să văd mai multe. Încă dormeau. Lângă cele două paturi pe care se aflau ele, mai era unul, putin mai îndepărtat, cu cearşafurile frumos aranjate.
M-am uitat în jur. Partea lor de cameră era plină de haine, hârtii și cărți puse într-un echilibru precar una peste cealaltă. Ușile dulapurilor erau deschise, revărsându-se un val de haine în fața lor. Mi-am pipăit încheieturile și am tresărit. Nu mă mai dureau.
Le-am privit, încruntată, şi am constatat cu uimire că nu mai aveam nici un fel de rană. Nici măcar o urmă de sânge. Ce s-a întâmplat?
Partea în care stăteam era imaginea din oglindă a unei camere de hotel, atât de disperată să fie familiară încât ajungea o copie falsă a casei bunicii.
M-am așezat în pat. M-am holbat la tavan. Unde eram? De ce nu mai am nici o rană?
M-am ridicat brusc în coate, hotărâtă să le trezesc pe cele două fete. Mișcarea bruscă avu un impact negativ asupra mea.
Ceva despre locul ăsta. Voiam să verific...
~~~
A trecut ceva timp până să realizez că în jurul meu se auzeau șușotiri. Am deschis ochii, am simțit o pătură pe mine pe care eram sigură că nu eu am pus-o și m-am concentrat la ce auzeam. Am încercat să mă dau mai în spate, dar în secunda în care am încercat să mă mișc, fetele au amuțit.
- Bună dimineața, am auzit brusc și am făcut ochii mari. Nu mă mișcasem așa brusc. Nu ar fi avut cum să mă vadă.
M-am ridicat de pe salteaua moale fără tragere de inimă și le-am privit. Aveau o asemănare izbitoare, păr de un roșcat aprins și ochi mari și verzi. S-au prezentat ca Savannah și Dawn.
- Bun. Îmi explicați și mie de ce mă aflu aici?
Se uitau una la cealaltă, de parcă ar fi fost doi părinți convinși că unul din copii lor nu e încă destul de mare să afle că nu a fost adus de barză.
Dawn se ridică în picioare și apucă un creion din suportul pentru creioane de pe una din noptiere.
- Aș vrea să anunț din prima că nu sunt Vrăjitoarea Sabrina, zise ea, așezându-se la loc pe pat.
A întins mâna cu creionul și a început să șoptească ceva. Eram pe cale să spun că n-am înțeles, când am observat creionul. Levitând la doi centimetri de palma ei.
- Rahat. Am menționat că nu sunt Sabrina? Să încercăm din nou.
A șoptit din nou ceva, iar creionul s-a ridicat încă vreo trei centimetrii.
- Ca să fie mai ușor pentru tine, mișcă-ți curu' aici și caută sforile sau orice crezi tu că face creionul ăsta să stea în aer, zise ea.
M-am ridicat nesigură de pe pat, întinzându-mi degetele în spațiul dintre creion și mâna ei. Le-am fluturat. Nimic.
- Deci eu și Dawn suntem aici pentru că putem face pe Harry Potter. Mai sunt șamani, cu o putere ridicată de a se vindeca și cu abilitatea de a se proiecta astral. Magicienii, ăștia sunt băieții. Se presupune că vrăjitoarele și magicienii sunt același lucru, dar de fapt au strămoși diferiți și se folosesc de vrăji diferite.
Mă uitam cu ochii mari la ele, dorindu-mi să fie o glumă. Dar încheieturile mele nu erau o glumă. Celulele cu oamenii aceia nu erau o glumă. Paznicii nu erau o glumă. Fața lor nu exprimau în nici un caz faptul că ar glumi.
- Mai sunt semidemonii, de tipuri diferite, e un capitol mai intortocheat. Necromanții, ăia cu abilitatea de a vorbi și readuce morții la viață, și categoria cu supradotare fizică. Adică cei care conduc, teoretic, locul ăsta.
Am clipit confuză de atâtea informații.
- Vrei să spui că tocmai am intrat intr-un film de tip SF.
- Vreau să spun că ai intrat în ceea ce ți-ai dori să fie un film. Dacă vrei explicații mai detaliate, - se duse pe masa plină de cărți și nu m-am putut abține din a mă gândi la efectul domino dacă una din ele s-ar fi mișcat - ...ia asta, zise si îmi înmână o carte din piele, cu o copertă groasă și foi înăsprite de vreme.
Am expirat. M-am așezat pe pat.
- Eu ce caut aici? am întrebat, cu privirea în pământ. Am simţit mişcarea în jurul meu şi, timp de câteva secunde, nu am primit nici un răspuns.
- E oarecum o istorie mai grea de digerat din prima ta zi. Am clătinat din cap, murmurând că nu puteam să cred ce se întâmplă. Savannah mi-a atins umărul cu blândeţe, făcându-mă să-mi ridic privirea.
- Ba chiar prin faptul că ai văzut mica demonstraţie de levitaţie îmi dovedeşte că tu crezi.
- În ce, mai exact?
A zâmbit, iar ochii I s-au luminat.
- În magie.
- Deci asta e, da? Nu o să mă trezesc dând de vampiri sau vârcolaci.
Nu mi-au răspuns. Am considerat că mă cred țicnită. Bun, partea cu proiecție astrală, puteri de Harry Potter și sfidarea naturii prin readucerea morților, asta eram in stare să accept. Vampiri și vârcolaci? Preferam să-i las la Hollywood.
- Care-i treaba cu oamenii hiperactivi din celulele închise?am schimbat eu întrebarea.
- Tranziție cu probleme a celor cu supradotate fizică. Când m-am uitat nedumerită la ea, a adăugat: Cei care n-au ieșit cum trebuie.
- Însemnând?
- Vampiri. Și vârcolaci.
Faci mișto de mine.