Underworld - în căutarea îngerilor .

Capitolul 5

Sub cerul negru, de noapte nedefinită, se nasc iluziile. Norii de pe cer se întrezăreau cu uşurinţă, erau plumbul prea-bine deschis; esenţa poeziei. Fulgii de nea cădeau neconteniţi. Ea se afla ȋn castel, ca pe patul de moarte .Nu mai reuşea să separe calmul de celelalte inflexiuni ale sufletului, aşa că se pierdea... şi totuşi, ȋncerca să n-o facă - să nu se lase pradă durerii dinăuntru. Veninul acţiona şi-o transforma; ea nu ştia. Avea ochii ȋnchişi, piele albă şi rece - ca o imitaţie de bibelou din porţelan. Ei se gândeau s-o ȋngroape. Voiau aşa ceva? - cu speranţe ghemuite la piept, fiecare aştepta ȋn jurul ei. Moartea e un abis, ȋn care cu toţi ştim că trebuie să cădem. Este complicata condiţie prin care am fost născuţi - dar unii sfidează această lege, şi Selene va fi, pe moment, una dintre ei. Ar fi corect ca inima să fie pura duritate a stâncilor? Era necesar să dispui de o sănătate psihică precară pentru a ȋnţelege drumul morţii ; totuşi, cine-l ȋnţelegea ?

***

- Domnule Michael, intră unul din oamenii castelului, strigând asurzitor.

Cu cea mai mare uşurinţă posibilă, Michael se ȋntoarse alene către cel care tocmai dăduse buzna ȋnăuntru. Îl aținti cu ochii săi de culoarea cerului limpede. Răspunsul i se ivi calm printre buze.

- Da?

Omul făcu o pauză, pregătit a da năvală cuvintelor pe care toți le gândeau, negreșit.

- Domnule, cu tot respectul. Cât aveţi de gând să continuaţi aşa? Fata nu se trezeşte, înghiți el în sec, ducându-și mâinile la spate.

Lydia își drese glasul din partea cealaltă a camerei. Soldatul o zări și își plecă capul, cu supunere. Ea se ridică, lăsând valurile rochiei albastre să mângâie podeaua.
- Ce anume propui?

- Să facem ce trebuie. Doar n-o să stăm cu acel cadavru, veşnic ȋn castel, îndrăzni soldatul, văzând că este atent ascultat.

Michael îşi reglă glasul la rându-i, şi ridică din sprâncene, cu acel calm tipic.
Lydia se redresă şi o luă la fugă, cu pletele zburându-i ȋn urmă. Când ușa se închise, Michael întrebă calm:

- Nici un semn?

- Nimic.

- Gardian, ieşi. Lydia, stai afară - eu şi fratele tău avem de vorbit - ordonă Niklaus când intră, ordinea pașilor lui fiind singurul lucru care se mai auzea în încăpere.
Expresia Lydiei se schimbă într-una plină de venin. Își roti ochii și ieși, sătulă să fie exclusă din treburile familiei doar pentru că era singura prezență feminină rămasă.

- La naiba, se auzi brusc. De ce ţii neapărat să mai aştepţi? Fata e moartă, zise el la fel de nonşalant ȋn privinţa lui Selene, dar cu nervii la pământ.

- Fiindcă ar putea avea ceva special. A reacționat la lichidul pe care i l-am oferit, dar nu știm încă ce zace înăuntrul ei. Poate..

Niklaus respiră adânc şi se lăsă păgubaş.
- Nu poate fii. Ar fi fost moartă de mult, de la efectul administrării ambelor mușcături.
Michael zâmbi cu subînțeles, dând dezaprobator din cap.
Se așeză pe partea de tron destinată, privindu-și tatăl în ochi.

- Nu am mai întânlit nici un urmaș al Sonjei de secole. Nu spune nu până nu ai dovezi.

Din perspectiva lui Selene

Nu eram destul de lucidă ca să gândesc în plus. Incapabilitatea de a schița vreun semn și de a mișca orice mușchi mă termina psihic. Simțeam o arsură oribilă în piept urmată de un soi de sete bolnavă.
Imaginile de dinainte de muşcătură ȋmi năvăliră ȋn minte. Fug.
Ochii holbați ai lui Dawn. Rânjetul vampirului.
În final, tot ce gândeam s-a amestecat, creând o harababură totală.
Auzeam tot felul de șoapte.
"Nu știu dacă mai are rost să sperăm"
"Selene, mă auzi? Trebuie să-ți revii."
"Trebuie să-și continuie tranziția"
Am simțit un lichid curgându-mi pe gât în jos. Am înghițit și arsura se domoli.
Tranziție, să-mi revin?
Am adormit.

M-am trezit holbându-mă din nou la un tavan albastru. Uitându-mă în jur, mă aflam în exact aceeași încăpere ca la început.
Visasem?
M-am ridicat în capul oaselor, o multitudine de bucle plesnindu-mi obrajii.
Nu visasem.
Speriată, m-am dus către oglinda cristalină din colţul celulei. Am sărit mai mult decât ȋngrozită când am văzut ce se procura ȋn oglindă. Pielea mi-era albă şi ochii-mi erau brăzdați de vase de sânge.

Vase de sânge sparte.

M-am simțit năvălită de nervi.
Oglinda se sparse sub greutatea pumnului meu. Mi-am țintit privirea asupra palmei mele. Nici o rană.
Am trântit suportul oglinzii pe jos. Priveam înnebunită buclele care atârnau din creștetul capului. Într-una din bucățile de oglindă spartă mă puteam zări cu ochi mari, plini de roșeață.
Am apucat bucata de oglindă și am azvârlit-o în perete.

Politică de toleranță zero.

Un băiat cu părul până la umeri, de culoarea nisipului, ȋntră pe uşă imediat ce auzi sunetul oglinzii sparte, cu mai mult de douăzeci de vampiri, printre care şi cel ce a fost de față, ba chiar a rânjit în fața scenei, timp în care eu mă prăbușeam. O furie oarbă năvălea ȋn mine.

- Calmează-te, Selene.

Gâtul lui deja mi se afla în palmă. Respirând adânc, l-am privit mai atent pe cel din frunte. Chipul lui mi se părea vag cunoscut, strecurându-mi în minte un mare semn de întrebare.
Avea un zâmbet frumos, o dantură perfectă. Zâmbetul i se extinse când mă văzu holbându-mă, nedumerită.

- Eu sunt Michael.
Flashuri din seara în care am ajuns aici îmi năvăliră în minte. Îmi simțeam tâmplele zvâcnind de la concentrarea pe care o solicitam la momentul respectiv, încercând să trec de la modul 'vag' la 'clar'.
   Am inspirat adânc, cerându-i simțului olfactiv să mă ajute în a-mi recăpăta ce am uitat.
Și atunci, mi-am amintit.
Tipul care mi-a așezat în față paharul cu lichid ciudat.
Tipul care m-a cărat până pe bancheta din spate a mașinii lui.
Michael.
Am ridicat un ciob de mărimea pumnului meu și l-am aruncat în forță spre el. Acțiunea s-a întâmplat mai repede decât am putut procesa. În următoarea secundă, unul din gardienii lui de corp se afla în fața mea, cu ciobul înfipt în gâtul care nu trebuia să fie al lui.
Mârâi enervat și scoase fără probleme ciobul din gât, oprind sângerarea.
M-am holbat la picăturile de sânge încă existente pe gâtul său. Am simțit o arsură la baza gâtului și am început să înghit greu.
Foame persistentă.
    Mi-am dat seama că una din mâinile mele încă strângeau cu ură gâtul celui care a rânjit asupra scenei ce credeam că-mi va aduce moartea.
  Ți-a adus-o. Eşti moartă.

I-am dat drumul, împleticindu-mă, amețită, cât de departe m-au ținut picioarele.

- Deaton, nu cred că ajuți, murmură Michael spre acel gardian. Ieși.
- Dar..., încercă el să protesteze.
- Ieși!
Gardianul se supuse, luându-i și pe restul, la ușă rămânând doar cei care m-au păzit și în ziua în care am ajuns aici.
- Selene, aș aprecia dacă ai încerca să separi nervozitatea din starea ta generală. Transformată, emoțiile îți sunt amplificate de mii de ori.
Transformată. Nu mă înșelasem. Eram o creatură a nopții, un personaj cu caracter fantastic. Eram moartă. Și nu aveam puterea de a schimba ceea ce am devenit.
Michael îmi atinse umărul și m-am simțit de parcă am intrat într-un soi de transă. În fața ochilor vedeam doar doi ochi negrii ca smoala, o creatură blănoasă și o pereche de colți asculțiți.
Am tresărit speriată, scuturându-mi umărul. Michael se uită la mine încruntat.

- Ce ești tu?