După câțiva ani...
Pun florile în micuța vază şi mângâi ușor piatra. Au trecut opt ani de când Christian nu mai este. Opt ani în care am putut să-mi refac viața şi să las trecutul în urmă. În câteva zile mă voi mărita şi voi putea să le ofer copiilor mei o familie adevărată. Giuliano deja şi-a ocupat locul şi cei mici îi spun tată.
- Aici ne spunem adio Christian. Astăzi îmi iau rămas bun pentru totdeauna de la tine. Astăzi te închid în inima mea şi nu voi mai lăsa amintirea ta să mă afecteze. Mereu te voi iubi. Ai fost şi vei rămâne tatăl copiilor mei indiferent de ce se întâmplă. Îți mulțumesc pentru toate momentele oferite şi pentru tot ce m-ai învățat. Adio Christian.
Plec şi urc în maşină. Ajung acasă şi Valentin îmi sare în brațe.
- Mamă...
- Ce face prințul meu?
- Mă uitam la televizor.
- Şi unde este sora ta?
- Cred că este cu bunica.
- Hai să mergem după ele.
- Eu rămân aici.
- Bine.
Mă duc în camera copiilor şi cea mică se juca cu jucăriile. Mă duc lângă ea şi o sărut pe frunte.
- Ce faci scumpa mea?
- Te așteptam.
- Ce vrei să facem azi?
- Vreau să-mi vorbeşti de tata.
- Nu înțeleg ce vrei să spui.
- Am auzit-o pe bunica vorbind cu mătușa Rosa. A spus că Giuliano nu este tatăl nostru. A spus că pe tatăl nostru îl cheamă Christian. Este adevărat?
- Mă duc după fratele tău. Cred că este momentul să vorbesc cu amândoi.
După ce îl chem pe Valentin în cameră ne așezăm toți trei pe pat. Mă ridic şi iau poza cu Christian pe care am ținut-o bine ascunsă.
- El este tatăl vostru. Aşa cum ai spus tu draga mea, Giuliano nu este tatăl vostru.
- Şi unde este tata?
- Tatăl vostru este într-un loc minunat unde doar oamenii buni ajung.
- Este în cer?
- Da, acolo este şi vă urmărește în fiecare zi.
- S-a dus la îngeri?
- Da, acolo s-a dus.
Încerc să îmi controlez emoțiile şi să nu plâng în fața lor. Să le vorbesc despre tatăl lor ştiind că niciodată nu îl vor vedea este foarte dureros.
- De ce a plecat?
- Pentru că aşa a vrut Dumnezeu. El şi-a îndeplinit misiunea aici şi s-a dus în alt loc.
- Îl vom revedea vreodată?
- Desigur că da, însă va trebui să aşteptați. Dar un lucru ştiu sigur. Cândva vom fi toți împreună. Acum haideți să mergem la îngheață. Vreți?
- Da.
- Luați-vă geaca şi vă aştept în mașină.
...
După ce îi las pe cei mici la scoală pornesc spre Dylan. M-a sunat foarte îngrijorat şi trebuie să aflu ce se întâmplă.
- Dylan...
- Ce bine că ai ajuns.
- Ce este?
- Mâine se împlinesc patru ani de la moartea lui Abigail. Aş vrea să fac ceva în memoria ei.
- Patru ani au trecut?
- Nici mie nu-mi vine să cred.
- Şi ai nevoie de ajutorul meu.
- Ştii că singur nu sunt bun de nimic, mai ales acum că ea nu mai este lângă mine.
- Ce ironie a vieții. Eu l-am pierdut pe Christian şi tu pe Abigail.
- Se pare că nu este făcută pentru noi fericirea.
- Nu spune asta.
- Pe cine mințim? Am încercat să îmi refac viața şi nu pot. Ea este mereu prezentă lângă mine. Tu oricât de mult crezi că îl iubești pe Giuliano, nu este aşa.
- Tu nu ştii ce simt.
- Dar ştiu ce ai simțit şi ştiu că niciodată nu se uită. Spune-mi un lucru. Dacă Christian ar apărea aşa de nicăieri ce ai face?
- Ce întrebare este şi asta? Ştim foarte bine că nu se va întâmpla.
- Dar dacă ar apărea, ce ai face?
- Nu ştiu, chiar nu ştiu ce aş face.
- Îți spun eu ce vei face. Nu vei şti pe cine să alegi. Pe de o parte este Giuliano pe care cu timpul ai ajuns să îl iubești şi pe de altă parte este Christian, tatăl copiilor tăi şi singurul bărbat pe care l-ai iubit cu adevărat.
- De ce vrei să vorbim despre asta?
- Pentru că nu sunt de acord cu căsătoria ta. Nu cred că este bine ce faci.
- Copii mei au nevoie de un tată. Eu am nevoie de cineva lângă mine. Nu mai pot să fac față singură.
- Ai mers înainte şi singură.
- Am venit aici să vorbim despre Abigail, nu despre mine.
- Da, ai dreptate.
- Mă voi ocupa de tot. Unde vrei să fie ceremonia?
- La biserică.
- Bine. Mă duc să vorbesc cu părintele şi te anunț.
- Mulțumesc.
- Pot să-ți spun ceva?
- Desigur.
- Dacă nu laşi trecutul în urmă niciodată nu vei fi fericit. Şi mie îmi este dor de Abigail, dar Dumnezeu a luat decizia de a o îndepărta de noi şi trebuie să acceptăm asta.
Urc în mașină şi pornesc spre biserică. Aranjez totul pentru ziua de mâine şi pornesc spre casă. Pe drum mă întâlnesc cu mătușa mea şi ne oprim la o cafenea.
Dăm comandă de două cafele şi așteptăm să ne aducă comanda.
- Unde ai fost?
- Dylan a vrut să îl ajut cu câte ceva. Mâine se fac patru ani de când Abigal a murit. Vrea să facă la biserică ceva mic în memoria sa.
- Presupun că nu îi este ușor. S-a trezit din comă pentru a-şi lua rămas bun de la cei dragi şi după a închis ochii pentru totdeauna.
- Niciodată nu voi uita acea zi. Abigail a fost ca o soră pentru mine. M-a sprijinit când mi-a fost cel mai greu şi niciodată nu voi uita asta.
- Încă se simte vinovat?
- Dylan?
- Da.
- Încă nu a trecut peste. Nu a fost vina sa, însă el crede că dacă nu se certau Abigail nu se urca în mașină şi nu era pe şosea când s-a întâmplat ce s-a întâmplat.
- Tare îmi este milă de băiatul ăsta. Ce a fost şi ce a devenit este de neimaginat.
- Dylan a rămas încă legat de Abigail şi dacă nu îi dă drumul nu ştiu unde va ajunge.