Giuliano iese din birou şi mă simt ușurată. Mă las pe scaun şi trag aer în piept. Pentru prima dată de când Christian nu mai este atingerea unui bărbat mă face să tresar. Mă simt ciudat şi asta nu este de bine. Îmi scot din cap toate ideile şi mă pun pe treabă. După alte trei ore petrecute în firmă îmi iau geanta şi pornesc spre casă. Îmi este aşa dor de cei mici încât nu mai pot lucra şi sta pe scaun în fața calculatorului.
Ajung în parcare şi urc în maşină. Îmi pun geanta pe scaunul de lângă mine şi îmi ridic privirea. Îl văd pe Giuliano îndreptându-se spre o mașină neagră şi pot oberva pe fața sa că este nervos. Intră în mașină şi bag cheile în contact. Pornesc şi trec pe lângă maşina sa. Mă opresc la semanfor şi aştept să se facă verde. În dreapta mea apare tot acea mașină neagră şi mă uit la ea. Ce bine că am geamuri fumurii şi nu mă poate vedea. Aud un clanxon în spatele meu şi realizez că semaforul deja se făcuse verde. Pornesc şi îl pierd din vedere.
Ajung acasă şi primul lucru pe care îl fac este să mă spăl pe mâini. Imediat pornesc spre camera celor mici şi zâmbetul îmi apare pe buze când îi văd jucându-se cu bona şi bunica lor. Mă alătur lor şi nici poftă de mâncare nu mai am. După ce amândoi îşi consumă energia îi pun în pătuțuri şi ies din cameră. Mă duc la bucătărie şi mă așez pe scaun.
- Pari obosită.
- Adevărul este că sunt. Nu am dormit prea bine în ultimele nopți.
- De ce?
- Iar am început să-l visez pe Christian.
- Fiul meu....
- Nu ştiu cum să-ți spun, dar ceva în mine nu crede că este mort.
- Ceva asemănător mi se întâmpla şi mie. După a apărut trupul său şi am acceptat că nu mai este.
- Nu pot să mă despart de el. Nu pot să renunț la tot ce am trăit cu el. Nu pot uita.
- Şi nu cred că o vei face. Iubirea care a existat între voi a fost imensă. Aveți doi copii minunați ce par a fi doi îngeri.
- Mă uit la Valentin şi zic că îl văd pe Christian.
- Adevărul este că seamănă foarte mult. Nu m-as fi aşteptat ca asemănarea să fie aşa mare.
- Da, nici eu.
- Va fi un bărbat adevărat. Va ocupa locul tatălui său.
- Mai are mult până atunci, dar sunt de acord cu tine. Sunt sigură că va fi sosia lui Christian.
- Vrei să-ți pun să mănânci?
- Nu te deranja, o fac eu.
- Lasă-mă pe mine. Tu eşti obosită.
- Bine.
Mănânc şi simt că toate puterile pe care le mai aveam îmi sunt absorbite. Nu mai eram în stare de absolut nimic. Toate au început să mă doară şi decid să mă pun în pat, dar nu înainte să-mi sărut puişorii pe frunte. Mă aşez în pat şi închid ochii. Adorm imediat şi aştept ziua următoare.
Sunt în întârziere şi fac tot posibilul să ajung la firmă. Am o şedință foarte importantă şi chiar nu pot lipsi. Traficul este infernal şi încep să mă enervez. Iau telefonul şi îl sun pe Willy.
- Unde eşti? Şedința trebuie să înceapă.
- Sunt prinsă în trafic. Nu ştiu dacă pot să ajung la timp. Sunt plecată de o oră.
- Şi atunci ce facem? Nu putem amâna.
- Încearcă să le distragi atenția cât de mult poți. Voi lua o scurtătură. Văd eu cum fac să ajung cât mai repede.
- Bine.
Închid telefonul şi văd că începem să înaintăm. Fac dreapta la prima ocazie şi măresc viteza pentru a ajunge cât de repede pot. Şedința este foarte importantă şi nu pot lipsi.
Ajung şi intru imediat în sala de şedințe. Spre uimirea mea şedința începuse şi era coordonată de Giuliano.
- Bună ziua. Mă scuzați de întârziere.
- Nu este nici o problemă. Deja am început să le explic domnilor cum funcționează resursele financiare şi la ce sunt folosite.
- Ideea dumneavoastră, doamnă Aimee este incredibilă.
Spune unul din bărbații prezenți şi îmi ocup locul. Giuliano se aşează jos şi din privire îi mulțumesc. Dă uşor din cap şi continui prezentarea. Sentința se termină şi sunt felicitată de toți cei prezenți. Toți au votat pentru înființarea proiectului şi sunt foarte fericită. Rămân să strâng dosarele şi Giuliano rămâne cu mine.
- Ai făcut o treabă excelentă.
- Mulțumesc că m-ai înlocuit. Fără tine nu aş fi făcut posibil visul lui Christian.
- A fost ideea lui?
- Da. Sunt fericită că îi voi îndeplini visul. Măcar atât să fac pentru el.
- Niciodată nu îl vei uita, nu-i aşa?
- Nu cred că aş putea. Copii mereu îmi vor aminti de el, la fel ca şi tot ce mă înconjoară.
- A fost un tip norocos.
- De ce spui asta?
- Te-a întâlnit pe tine. Eşti o persoană minunată.
- Abia mă cunoști de două zile.
- Şi aceste două zile au fost de ajuns încât să mă îndrăgostesc de tine.
Mă înec cu apa pe care tocmai am vrut să o înghit şi îl privesc pe cel din fața mea. Era speriat de ce tocmai pățisem şi îl văd foarte îngrijorat.
- Poftim?
- M-ai auzit foarte bine.
- Eu nu cred.
- E greu să crezi că simt ceva pentru tine?
- Foarte greu. De două zile mă cunoști. Nimeni nu ar spune ce tocmai tu ai spus.
- Eu o fac şi ți-o spun sincer.
- Să fie lucrurile clare între noi Giuliano. Îmi eşti simpatic, dar de aici până a fi ceva între noi este mult de parcurs.
- Totuși voi încerca. Nu pierd nimic.
- Pierzi timp.
- Eu nu cred. Sunt sigur că te pot face să te îndrăgosteşti de mine.
Telefonul îmi sună şi mă duc lângă geantă. Îl caut şi tot nu ştiu pe unde este pus. Îl iau în mână şi numărul nu îmi este cunoscut.
- Da?
- Sun de la spitalul central. Vă informez că ...
- Ce? Cum se simte?