HAYLEY'S POV
Am mers cam toată ziua prin pădurea asta nenorocită, iar Harry desigur că nu a binevoit să îmi dezlege frânghia de la încheietură, dimpotrivă, mi le-a legat pe amândouă. Nici n-am mai vorbit sau uitat unul la altul, şi sincer, nici nu vreau. Este un nenorocit. Revenind, soarele apune şi probabil este în jur de cinci. N-am mâncat sau băut ceva încă de ieri, şi nu ştiu cât mai pot să îmi simt gâtul uscat sau să-mi aud stomacul ghiorăind. Picioarele abia de mi le mai simt, dar Harry nu a făcut vreo pauză, ci doar a urmărit drumul marcat pe hartă. Încă nu înțeleg cum se citeşte acea hartă, dar se pare că el ştie, deci nu îndrăznesc să intervin. Ajungem, la un moment dat, să urcăm la deal, iar asta este foarte bine deoarece ştiu sigur că atunci când am demarat cu bicicleta, am mers la vale, iar luat invers este deal. Mă opresc pentru o secundă, dar nici nu apuc să expir că Harry trage de frânghie, punându-mă în mişcare. În scurt timp, în loc de pământ, simt asfalt sub adidaşii mei şi realizez că am găsit, într-un final, şoseaua. Continuăm să mergem pe margine, în tăcere, observând maşinile care trec rar pe lângă noi. Harry se opreşte preț de o clipă şi priveşte în jur, apoi reporneşte prea brusc, determinându-mă să calc strâmb. Un țipăt ascuțit îmi părăsește gura, iar ochii mei se uită spre piciorul stâng. Prima acțiune este să mă aplec şi să-mi înconjur glezna cu mâinile.
- Ce-ai făcut?
Îmi ridic capul când aud glasul răguşit şi îmi dau ochii peste cap. Ce-am făcut?! Nu e evident că mă doare piciorul?!
- Ridică-te.
- Du-te înainte, vezi-ți de viață, şi lasă-mă aici! zic nervoasă.
Vine în spatele meu şi mă ridică. Primul lucru pe care corpul meu vrea să-l facă, e să se prăbuşească la loc din cauza durerii pe care o simt în gleznă, dar Harry mă ține.
- Deci nu poți merge, concluzionează pe un glas gânditor.
Vine în fața mea şi se apleacă puțin. Îmi pune brațele, încă legate, în jurul gâtului său şi îmi apucă coapsele, după care mă urcă în spinarea lui.
- Harry, lasă-mă jos că-
- Taci naibii!
Continuă să se deplaseze, dar atunci când simt un strop căzându-mi pe nas, îmi îndrept ochii în sus. Cerul se luminează deodată şi un tunet se aude, iar când picăturile încep să cadă tot mai des şi mai ritmic, pur şi simplu înjur în barbă, căci altceva nu am ce face. Îl aud şi pe Harry înjurând, dar nu mi se adresează. Afară se întunecă din ce în ce mai mult, dar spre fericirea mea, văd luminile orașului. Nasul începe să mă furnice şi strănut de trei ori, la rând. Nu mai zic că sunt udă, datorită ploii, iar băiatul care mă cară acum în spate, este la fel. Fără să vreau, pleoapele mi se închid şi ațipesc.
După puțin timp mă trezesc şi dau de clădirile din Seattle. Murmur şi vreau să-mi duc mâinile la ochi, dar sunt încă legate. Mă aflu tot în spinarea lui Harry, iar ploaia încă nu s-a oprit, dar măcar nu mai suntem pierduți. Merge destul de repede, semn că ştie încotro se îndreaptă.
- Ai putea să ne faci viața mai ușoară dacă mi-ai spune unde ai pus codul şi CD-ul.
Vocea lui serioasă şi rece îmi trimite fiori în tot corpul. Este supărat că nu le are, ştiu, dar eu nu am de gând să-l ajut. Codul l-am ascuns bine, însă de CD nu ştiu absolut nimic. Nici nu l-am căutat, iar problema adevărată pe care o am este faptul ca eu nu ştiu la ce folosesc aceste două elemente. Poate voi căuta CD-ul printre lucrurile tatei, măcar să ştiu că am încercat.
- Aş putea, dar n-o voi face, îi răspund cu vocea înghețată.
- Ai circa cinci minute să îți schimbi răspunsul, până ajungem acasă, altfel mă voi enerva.
- Nu o să mă răzgândesc. Nu ştiu pentru ce sunt, dar dacă voi toți le vreți, îmi dau seama că sunt importante.
Îl aud pufnind iritat şi tresar când începe să alerge. Recunosc strada pe care ne aflăm ca fiind strada casei lui şi în două minute chiar ajungem în fața porții. Gâfâie, datorită oboselii acumulate. Îi văd părul ud şi modul în care picurii de ploaie se preling pe fruntea lui. Sună la interfon şi se aude vocea lui Louis răspunzând cu un "Da?".
- Deschideți poarta mai repede! spune Harry nerăbdător.
- BĂIEȚI, E HARRY! strigă Louis, apoi se aud nişte țipete de veselie.
- Cum rămâne cu CD-ul şi codul? mă întreabă.
Cri, cri...
- Bine, iubire, tu ai vrut-o.
Un sunet scurt se aude, semn că poarta e descuiată, iar Harry merge cu repeziciune pe poteca de piatră din grădină. Ajungem la uşă, care este între timp deschisă de băieți, şi intrăm în casă, eu fiind încă în spinarea lui. Tot ce pot auzi sunt aclamațiile băieților cu privire la faptul că ne-am întors. Chiar şi Maddy şi Francisco sunt aici.
- Mai uşor fraților! Liam, Zayn şi Francisco, voi veniți cu mine acasă la Hayley ca să căutăm elementele, iar voi restul stați să aveți grijă de Hayley, nu are voie să iasă din camera de oaspeți!
- Ce?! spun buimacă atunci când Harry începe sa urce scările cu mine în spate. Nu! strig, agitându-mă.
- Închide gura! țipă la mine când deschide uşa camerei de oaspeți.
Mă lasă, în sfărşit, jos, moment în care scâncesc din cauza durerii din gleznă.
- De ce aici şi nu în camera ta?
- Ca să nu mai umbli. Şi ar fi bine să stai cuminte dacă nu vrei să fac mai rău.
În timp ce a rostit cuvintele, a dat frenetic din degetul arătător, ca şi când ar vorbi cu un copil mic, dar dacă aş fi unul, sigur aş fi făcut pe mine de frică. Figura lui Harry mă bagă în sperieți, de-a binelea. Părul ud şi răvăşit, glasul distant, cearcănele, încruntătura adâncă dintre sprâncene şi ochii... ochii care au ceva rău în ei. Ceva malefic. E ca şi când Harry ar ține un demon captiv în ochii săi sau poate, în inima sa. Îl privesc cum iese şi mă reped spre uşă strigându-l, dar până şchiopătez spre ea, e deja închisă. Sunetul cheii se aude, semn ca sunt încuiată aici. Lacrimile încep să curgă în timp ce mă rezem cu spatele de uşa şi mă las în jos. Sunt lacrimi de nervi, de durere fizică şi de neputință. Sunt neputincioasă. Nu am niciun plan să scap de aici. De jos se aud voci, dar nu se aud destul de tare pentru a distinge cine sau ce spune. Harry a reuşit din nou, să se impună în fața mea, iar eu nu m-am opus. I-am dat prilejul să mă inferiorizeze. Situația dintre noi este destul de derutantă. Într-un moment suntem complici, într-altul suntem inamici. Totuşi, trebuia să mă impun şi eu, în ciuda stării mele. Simt cum toate simțurile mi se astupă încetișor. Nasul mi-e înfundat şi am început să simt o durere în gât. Parul meu e ud şi murdar, la fel ca toate celelalte părți ale corpului. Îmi şterg lacrimile cu dosul palmei şi îmi ordon să mă opresc din plâns, deoarece lumea nu se va opri în loc pentru lacrimile mele. Mă ridic încet şi ma apropii de pat, moment în care aud nişte sunete. Uşa se deschide şi pe ea intră Maddy pe care o privesc fix. Are în mână nişte haine.
- O, Doamne, Hayley! zice în timp ce mă îmbrățișează. Ce mă bucur că ești aici, şi ești bine.
Nu sunt bine.
Pentru o clipă rămân cu mâinile pe lângă corp, dar o cuprind în îmbrățișare. Poate pentru că am nevoie de asta. După ce ne desprindem puțin, îmi pune mâna pe frunte şi stă gânditoare două-trei secunde.
- Arzi. Ai febră! constată, privindu-mă mirată.
- Trebuie să mă ajuți să ies din casa asta, Maddy!
- Nu pot, Hayley. Niall e în bucătărie, gătește, iar Louis în sufragerie. Nu vei putea ieşi neobservată cu amândoi la parter. Şi nu mai zic de ceilalți cum vor face, când te vor vedea plecată, nu e o idee bună... V-am căutat ca disperații în toate aceste zile. Felix m-a anunțat că ești de negăsit, că ai dispărut dintr-o dată, şi ne-am dat seama că şi tu ai fost răpită.
- Chiar... Ce face Felix?
- E bine. I-am zis că ți-ai pierdut telefonul şi ai deviat de la traseu, apoi ai venit la mine acasă.
- Dacă te-a crezut, e bine.
- A, şi Hayley... m-am despărțit de Liam.
- Cum? întreb, făcând ochii mari.
- El a zis că nu putem fi împreună dacă nu suntem în aceeași echipă, aşa ca i-am zis să nu mai fim.
- Poți fii cu cine vrei, sincer, îi zic zâmbind.
- Echipa noastră e mai importantă. Prietenia noastră e mai importantă. Tu ești mai importantă.
Suntem întrerupte când Maddy e strigată de Louis. Se uită la mine, neliniştea se cunoaşte în ochii ei. Îmi întinde hainele pe care le ținea în mână când a intrat şi îmi zâmbeşte.
- Nu trebuia să stau atât de mult şi trebuie să-i prezint cheia de la camera asta lui Louis, altfel va crede că te ajut să scapi. Du-te să faci un duş, nu ştiu dacă o să mă mai lase să vin. Aşa că îți spun de pe acum să ai grijă.
Încuviințez şi o îmbrățișez ca pentru ultima oară. Iese, aruncându-mi încă o privire. Aud cheia cum se răsuceşte şi oftez adânc. Mă îndrept spre baie cu hainele în mână, şchiopătând.
După ce m-am spălat şi îmbrăcat în colanți şi tricou gri, am stins lumina şi m-am pus în pat, stând într-o beznă totală. Părul meu e uscat datorită feonului. Tăietura de pe maxilar încă e deschisă şi mă doare, iar de gleznă nu mai spun. Încă o problemă mai am, telefonul meu a rămas acolo şi trebuie să-l iau pe cel de rezervă din camera mea, în caz de sună mama ca disperata, şi sigur va suna. Dacă mă trage la răspundere, voi da vina pe Francisco. Gândurile îmi sunt întrerupte de uşa care se deschide brusc. Intrerupătorul este atins, iar când se umple camera cu lumină, îl observ pe Louis, rânjind mişeleşte. Are o trusă de prim ajutor în mână şi se apropie de pat în timp ce eu îl urmăresc cu ochii mari.
- Am venit să fac pe asistentul medical. Cu ce să încep?
- Ai putea începe cu plecarea în alt stat.
- Eşti pusă pe glume, observ. Vreau să îți văd glezna, zice şi se îndreaptă spre ea.
Mi-o atinge uşor după care strânge brusc, iar eu mă strâmb. Îmi mai aruncă un rânjet şi începe să mi-o bandajeze. Termină destul de repede, spunând că nu e ceva grav, şi se aşează mai aproape de mine.
- Acum arată-mi capodopera lui Harry de pe maxilar.
Ridic puțin capul în aşa fel încât să poată vedea tăietura. O examinează apoi scoate din trusă nişte vată şi dezinfectant. Toarnă lichid pe vată şi se apropie şi mai mult de mine.
- Posibil să doară puțin. Vrei să mă ții de mână? rânjeşte, privindu-mă fix.
- De ce aş... AUUU! urlu, apucându-l de mâna aia idioată atunci când tamponează zona rănită.
Râde la reacția mea şi îmi bandajează tăietura. Lasă nişte pastile pe noptieră şi îmi explică modul în care trebuie să le iau cu sticla de apă care se afla deja în cameră, pentru a nu mi se agrava răceala.
- La ce folosesc elementele? întreb deodată, captându-i atenția.
- E mai bine să nu ştii.
- De ce nu-mi spune nimeni?! tonul meu urcă brusc.
- Cred că este mai bine să o şterg, ştiu că faci cam nasol când eşti nervoasă, zice încercând să se îndrepte lent spre uşă.
- Vreți să mă vedeți nervoasă?! Păi o să mă vedeți! strig şi apuc o pernă mică de lângă mine ca apoi să o arunc în Louis.
Acesta ridică mâinile în semn de predare şi iese din cameră. Imediat cum face asta aud cum schimbă câteva vorbe cu Niall chiar în fața uşii, apoi blondul intră. Are o tavă cu un bol cu supă şi un zâmbet tâmpit pe față. Îi zâmbesc înapoi, doar că ironic.
- Cum te simți, Hayley?
- Minunat, cum altfel?
- Ți-am adus de mâncare, mă informează şi vine lângă pat, lăsându-se pe vine.
- Oh, ca să vezi, câtă grijă aveți voi de mine!
- Nu eşti supărată?
În acest moment o furie mă cuprinde şi pun palma pe fundul tăvii, după care o împing spre blond. Supa nimereşte pe bluza lui Niall, iar bolul, care spre fericirea lui e din plastic, cade pe podea. Nu îl privesc, îmi țin capul înainte, dar sunt sigură că ochii săi sunt pe mine. Îl aud cum oftează şi apoi strigă la Louis care vine în grabă. Băieții strâng mizeria provocată în timp ce eu îmi păstrez atitudinea neutră şi stau cu brațele încrucișate la piept. Înainte să plece cei doi îmi spun ca trebuie să iau pastilele şi mă întreabă dacă am nevoie de ceva, dar nu le răspund în niciun fel. După ce uşa este încuiată, înşfac pastilele de pe noptieră şi le arunc cu putere pe podea. Cine ştie ce droguri sunt? Cine ştie ce somnifere au pus în supa aia? Cum să ai încredere în astfel de oameni? Încep să tuşesc puternic şi mă prăbuşesc pe fața de pernă, masându-mi ochii cu palmele. Mă uit la ceasul electronic de pe noptieră care indică ora zece seara. Privirea mea se opreşte asupra tavanului şi rămâne acolo o vreme, însoțită de strănuturile si tusea mea din ce în ce mai puternică. Totul s-a complicat de când au apărut aceşti băieți, sau mai degrabă când a murit tata, iar băieții sunt doar o greutate în plus. Harry mi-a zis că sunt înconjurată de adevărați trădători... A zis de mama, de Felix şi de... Samuel. Trebuie să am o discuție cu el, trebuie să aflu tot ce ascunde de mine, trebuie să aflu cine este el cu adevărat. Încă după moartea tatei, Samuel a fost îndrumătorul meu, m-a ajutat şi m-a susținut, iar acum există posibilitatea să mă fi înşelat. În setul de reguli al sediului, pe care l-a întocmit tata, era o regulă esențială, care nu cred că-mi va părăsi mintea vreodată.
"Trădătorii sunt executați, fără excepții."
Malavita.
Lumea mafiei.
Lumea în care, dacă îți dai cuvântul şi nu-l respecți, eşti pedepsit. Pe bună dreptate.
Lumea în care conştiința omului nu are voie să fie prezentă. Te simți vinovat, ai de pierdut.
Lumea în care nu te poți abate de la un plan. Ai o misiune, îi respecți toate etapele.
Lumea în care trebuie mereu să-ți asculți mintea. Îți asculți inima, mori.
Asta am înțeles eu, atunci când am intrat în această lume. În urmă cu un an, nu mă vedeam aici. Eram doar o copilă de a X-a, care mergea cu capul plecat şi avea nişte kilograme în plus. Credeam că viața mea se va rezuma doar la a fi de râsul tuturor, dar acum când privesc în spate şi văd cât eram de naivă, îmi vine să-mi dau palme. Înainte, dacă cineva se lua de mine, înghițeam în sec şi nu-mi ridicam capul din pământ, dar după moartea tatălui meu, multe s-au schimbat la mine. Începusem să mai trag câte un fum, să ripostez când cineva se lua de mine şi să merg cu fruntea sus zilnic. Toate astea pentru că l-am pierdut pe bărbatul care m-a crescut. Ăsta va fi primul Crăciun pe care-l petrec fără el. Se pare că omul are nevoie doar de ceva marcant pentru a-şi schimba comportamentul...
Cred că totuşi voi păstra tradiția de a merge la mama lui, adică bunica, în San Diego, şi Crăciunul acesta.
***
Întredeschid ochii uşor, găsind camera cufundată în lumina soarelui, şi mă întorc pe partea cealaltă căutând o poziție mai bună, dar nimeresc pe un piept tare care se ridică şi coboară ritmic.
Stai ce?
Fac ochii mari când văd tatuajele lui Harry lângă capul meu. Îmi ridic privirea şi dau de maxilarul său. Înjur în gând, îmi umezesc buza de jos şi încerc să mă ridic încet, fiind permanent atentă la fața lui pentru că nu vreau să se trezească. Expir uşurată când mă văd în şezut şi dau să mă ridic, dar simt o mână rece cum mă apucă şi mă trage înapoi, eu nimerind cu capul pe umărul lui Harry.
- Unde voiai să pleci, Bambi? glăsuieşte acesta fără a deschide ochii şi îmi înconjoară şoldul cu un braț.
Încep să mă agit şi încerc să-mi încetinesc ritmul prea alert al inimii. Înghit în sec când palma lui intră pe sub tricou şi începe să-şi plimbe fin buricele degetelor pe pielea mea.
- Nicăieri, răspund grăbit.
- Aşa ziceam şi eu.
Între timp îşi deschide ochii, iar palma sa ajunge sub sâni şi se odihneşte acolo. Vreau să protestez, dar figura lui mult prea serioasă mă opreşte.
- De ce le-ai provocat probleme băieților, de ce nu ai mâncat şi de ce nu ți-ai luat pastilele? mă interoghează pe un ton strict, de parcă ar fi un părinte îngrijorat.
- Ca să întrebi tu! mă răstesc.
Palma lui se aşează brusc pe sânul drept şi îl strânge uşor.
- Ce-ai zis?
- Ce-ai auzit! Acum lasă-mă! vociferez, nevrând să îi cedez.
Încerc cu disperare să-l îndepărtez dar ma simt fără vlagă datorită răcelii, iar el este de neclintit, practic sunt în mâinile lui. Nervos, începe să-mi maseze uşor sânul.
- Nu vezi în ce stare eşti? Pot să fac sex cu tine, aici, acum, dacă vreau!